Arhive blog
Nichita Stanescu:Cum să mă-nşurubez în aer?
Nichita Stănescu
Cum să mă-nşurubez în aer, pământule?
Cum să m-arăt din unghiul, al privirii,
gândule,
cu ce e mai puţin din mine dat pieirii?
Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc
neîntomnat şi-n azvârlire,
plin de verdeaţă şi regesc
şi armăsar păscând câmpii asire?
Cum să-ţi atârn de nară, logodit,
şi sângelui tău să îi fiu nutreţ?
Cum să mă spulber din dorul gândit?
Şi cum să-ţi fiu nepreţios, de preţ?
Poate fiind?
Sau, poate nefiind?
Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
A fost laureat al Premiului Herder. În 1981 a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural, clasa a II-a.
Tot in 31 martie s-au nascut:
William Morris Hunt (31 martie 1824 – 8 septembrie 1879), pictor american, s-a nascut la Brattleboro, Vermont.
John La Farge (31 martie 1835 – 14 noiembrie 1910) pictor, muralist, a creat vitralii, a fost decorator si scriitor american.
Jules Pascin(31 martie 1885 – 5 iunie 1930), cunoscut ca Pascin, Jules Pascin sau Prince of Montparnasse, a fost un pictor bulgar.
Din blogosfera.
I.O.Flavius.Netimpul. Neviaţa. Necuvintele
Dana.pentru o țară civilizată…
Aurora.E parfum de primăvară !
Gabriela Savitsky.Pentru toti orfanii
Această ţară de vis, Nichita Stănescu
Această ţară de vis
de Nichita Stănescu
Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.
Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.
Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.
Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
Din blogosfera.
Cristian Lisandru.O călătorie care nu avea să înceapă niciodată (fragment)
Într-o joi cu dragoste, Nichita Stănescu
Seară de joi, seară deasă de suflet,
în care destinele noastre creşteau
ca iarba de primăvară,
iar eu te iubeam
atât de mult, încât te uitam,
crezând că faci parte din mine.
Şi numai atunci mă miram
când, uneori, surâdeam, şi tu
nu surâdeai
când jefuiam copacii de frunze,
şi tu
râmâneai lângă ei, mai departe.
Atunci mi-apărea
că eşti altcineva,
dar numai atât cât poate să fie
altcineva soarele serii –
luna…
Parcă dormim şi visăm, Nichita Stănescu
Cântec de primăvară.Necuvintele.Nichita Stănescu
Acel ceva dintre aripa si aer,Nichita Stanescu
Frunzele toamnei:muzica si poezie
Sunt bolnav. Mă doare o rană călcată-n copite de cai fugind.Nichita Stănescu
Invataturile cuiva catre fiul sau
“Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe”.
Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Imbrăţişare si poveste de iubire
Spune omul:”Ma asemui unui copac”
Nedreptate.Întrebãri.Rugãciunea
Nichita Stănescu
Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
A fost laureat al Premiului Herder. În 1981 a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural, clasa a II-a.
Parcă dormim şi visăm, Nichita Stănescu
din volumul „Dreptul la timp” (1965)
de Nichita Stănescu
Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea,
şi eu am crezut-o, pentru că devenea
mai grea sau mai uşoară după voie
asemenea păsărilor în zbor.
Alergam în sus pe scările de beton
şi ea ridica din îmbrăţişarea mea
doi ochi lucioşi, argintii,
spre un cer inventat chiar atunci.
Privirea ei topea zidurile,
îmi rănea obrajii din care
sângele-mi izbucnea spre trecut
nedureros, în cascadă.
Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârşise demult. Şi clădirea.
Trecuserăm şi de viitor. Cuvintele
rămăseseră în urmă. Şi poate nici noi
nu mai eram.
Nichita Stănescu
Nichita Stănescu, numele la naștere Nichita Hristea Stănescu, (31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Poezii de toamna
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
Impresii de toamna
de Cincinat Pavelescu
Pădurea veştejită în stânga mea coboară,
Şi-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roşul ce amurgul pe culmile-i strecoară.
E toamnă pe sfârşite. Pe drum şi pe cărări
Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă,
Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.
Trosneşte câte-o cracă şi-n umbră cade moartă;
Săracul o să aibă la iarnă uscături,
Natura se-ngrijeşte cu milă de-a lui soartă.
O, fire nenţeleasă, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,
Tu, care dintr-un mugur dai viaţă la păduri!
Ştii oare ce duioasă şi tristă mângâiere
E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim
În frunza care naşte şi-n frunza care piere?
Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!
Pastel de toamna
de Adrian Paunescu
Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.
Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.
Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.
Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea.
Nervi de toamnă
de George Bacovia
E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
Cântec de primăvară.Necuvintele.Nichita Stănescu
Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.
E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.
Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.
Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.
O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Pinguri
Acel ceva dintre aripa si aer,Nichita Stanescu
Acel ceva dintre aripa si aer
proză
din „Sudoare de piatra”-1982
Prietenul meu de o viata, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus doua, trei vorbe despre cutremurul care ne-a indoliat tara. Nu pot sa-i reproduc intocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot sa-l spun intocmai. Mi-a zis: „Iesisem descult pe pamant si m-am apucat de un copac. Copacul se tinea de mine si eu cu el. Amandurora ni se facuse frica”.
Sa fi vrut vreodata sa exprim vorbirea ce-am avut-o din frageda copilarie pana la tremurata adolescenta, – vorbirea mea cu batranul gutui din fata ferestrei, cu verdea de iarba din curte, n-as fi fost in stare sa zic mai corect decat a zis Grigore de copac.
Trista comunicare, dar totusi ce comunicare, dumnezeule!
Vine o vreme cand te trezesti vorbind si spunandu-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezesti dand de mancare unei vrabii, dar nu din milosardie, ci pur si simplu.
V-ar supara, prieteni, daca n-as spune ca sunt contemporan cu iarba verde, cu gandacii de bucatarie, cu intepatoarea albina, cu nenorocita de furnica, clasa salahora a gazelor, ca sunt contemporan cu acea neagra capra de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul si cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu imi mai tihneste sa-l miros ca lumea?
Si ca veni vorba, ia uitati-va si voi la el!
Hai, sa nu-i mai lasam pe unii dintre ai nostri sa spuna totul despre ceva!
Sa fim generosi. sa lasam nenascutilor dreptul de a vedea cu ochi prospeti si cu fiinta singuratica inca o data ceea ce vazuram si noi cu ochi proaspat.
– Ce faci bre?
– De unde vrei sa stiu?!
de Nichita Stănescu
Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.
Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.
Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.
Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).
Semn 5:Întrebări În timp
În timpul din urma (nici nu mai stiu de cand), nu mai sunt eu cea care credeam ca sunt.Exist doar si in viata reala si aici in acest univers infinit.As pleca departe si nu as pleca.As cauta sa cunosc mai multe si n-as cauta (nici nu caut).
Daca n-ar fi evenimentele din calendarul zilei, n-as stii ce sa postez aici.Acest loc ar ramane inghetat si uscat chiar daca e asa de verde.
Si totusi sunt bine, chiar foarte bine as putea spune.Azi am pregatit chiar o galerie de pictura care sper sa placa celor care trec pe aici.
Semn 5
Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,
astfel stau palid şi trist, fumegând.
Întrebări
Trăim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoştinţa
de bataia lor înscrisă pe cadrane…
În timp
Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…
Banuiesc ca putem lasa niste sentimente…Nichita Stanescu
Banuiesc ca putem lasa niste sentimente…
“Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi pana la urma sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile si adversitatile noastre.Ma-ntreb: noi, la capatul vietii noastre, ce-am lasa in afara?
Banuiesc ca putem lasa niste sentimente. Mai putin de ura, intrucatva de patemi dar… de dragoste mai ales.”
Nichita Stanescu
Boris Grigoriev, pictor rus (11 iulie 1886 – 7 februarie 1939)si un vis trist
Boris Grigoriev – Girl with a Milk Can, 1917
1. Hei, tu! Copil frumos,
Ce-alergi atat prin visurile mele
Nu sti ca totu-i trist si fara rost,
Ca viata-i grea si timpurile rele ?
2. Sa taci! Tu nu poti sa-ntelegi taramu nost !
Veni raspunsul lui indata,
Ca viata-i grea si fara rost ?
Sa nu crezi asta niciodata !
3. Sunt alti tristi si suferinzi
Ca esti prea mic si nebagat in seama,
De-a lor imparatie sa te prinzi
Ca ce ai tu, aceia nu e drama !
4. Raman absent, raspunsul ma doboara
Sunt mic, pierdut si fara sens,
Frumosul vis incepe sa ma doara.
5. Intind o mana grea prin vis
Sa prind naluca ce mi se arata,
Sau oi fi oare eu acela care-a zis:
‘Sa nu crezi asta niciodata !’
6. Iar esti acol copil frumos,
Mi-arati lumina din gradina
Nu pot s-ajung, sunt mult prea jos,
Sunt plin de boli, si-s numai eu de vina.
7. Sunt obosit. De-atata mers prin vis,
Da-mi Doamne somnul meu odata
Un mic pamant, o cruce fara scris,
Acolo unde ploaia nu mai cade…, niciodata !
Autor: Nichita Stanescu
Boris Grigoriev – Village, 1918
Boris Grigoriev (11 iulie 1886 – 7 februarie 1939), pictor si grafician rus.
Grigoriev s-a nascut in Rybinsk si a studiat la Scoala de Arta Stroganov din 1903 pana in 1907.Grigoriev si-a continuat studiile la Academia Imperiala de arte din Saint Petersburg cu Aleksandr Kiselyov, Dmitry Kardovsky si Abram Arkhipov intre 1907 si 1912. a inceput sa-si expuna lucrarile in 1909 ca membru al grupului Uniunea Impresionistilor si a devenit membru al miscarii World of Art in 1913. In acelasi timp a fost interesat de literatura, scriind novela Raze tinere.
Cautand pe net picturi de-ale artistului rus Boris Grigoriev,am dat de un site foarte interesant:”MOVEMENTS IN RUSSIAN ART1900 – 1950s” al unei pictorite,Tatiana Kofyan,nascuta in Leningrad (acum St. Petersburg) si care a emigrat in Israel impreuna cu familia.Artista a fost pasionata de arta ruseasca din prima jumatate a secolului XX.Ajutata de Vera,fiica sa,a cautat si adunat artistii si lucrarile lor,o munca nu prea usoara care i-a luat foarte mult timp.
Din vara anului 2008,acest site este in memoria celei care l-a creat,Tatiana Kofyan.
 |
| Boris Grigoriev (11 iulie 1886 – 7 februarie 1939), pictor si grafician rus |
G a b i, My heart to your heart 