Arhive blog

„Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape”

reflection

Mai am un singur dorÎn liniştea seriiSă mă lăsaţi să morLa marginea mării;Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Isvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prietini,

O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt…

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Marea supravieţuire (Poem)

05_family_of_letters_detail_mixed_media_acrylic_2006_by_lauren_pressler

I

Ah, cuvintele, tristele,
ele curg în ele însele,
deşi sensul lor este static.

Ce tragedie cuvântul „iubito”!
După litera „I” urmează litera „U”,
după litera „B”, litera „I”,
apoi „T”, apoi „O”…

Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp
între „I” şi „O”,
deşi „Iubito” nu are timp,
ci este tot şi dintr-o dată.
Sau nu: a fost… Sau nu: va fi
sau este pur şi simplu.

II

Prima literă a oricărui cuvânt
se află-n trecut, –
ultima literă – de asemeni,
Numai trupul cuvântului
e în prezent.

„Iubito, iubito, iubito…”
Uită-te la mâna mea
pe care o ţin împodobită cu un pahar.
Acum e sus,
acum lângă chipul meu,
acum, pe masă, paharul gol.

„I”, – a fost sus, „U”, – lângă chipul meu
„B”, – se află acum pe masă, gol.
Va urma din nou „I”,
lângă chip îl voi ţine pe „T”, şi
iarăşi „O” va sta pe masă, singur şi gol…

Iubito, tu,
viaţa mea despre care
nu pot striga
decât lucruri ale trecutului, –
viaţa împodobită cu sunete
care-ndată ce sunt
au şi fost…

III

Cuvintele – tristele
jumătate Timp – jumătate lucruri,
atât de multe încât
nelămuresc timpul,
atât de timp
încât adumbresc lucrurile.

Cuvintele
peşti abisali,
numai sub stratul de lucruri există.

Cum le scoţi în afară
în timp,
explodează.

Jalnică, tristă explozie –
încât îmi vine să strig:
„iubito”, „iubito”
rămâi înainte-mi, iubito;
lasă-mi cuvintele să se izbească de tine
ca să se întoarcă la mine.

Tu eşti cerul gurii mele
şi dacă
ai să râzi
şi-ai să-mi spui că ai chip
şi făptură cu braţe,
am să-ţi spun: nu-i nimic,
eu nu am nici făptură, nici chip…

IV

Cuvintele – tristele,
numai dacă se lovesc de ceva,
numai dacă le apasă ceva
există.

Cuvintele
nu au loc decât în centrul lucrurilor,
numai înconjurate de lucruri.

Numele lucrurilor
nu e niciodată afară.

Şi totuşi,
cuvintele, tristele,
înconjoară câteodată timpul
ca o ţeavă, apa care curge prin ea.

…ca şi cum ar fi lucruri,…
oho, ca şi cum ar fi lucruri…

V

Iubito, mai bine
ţi-aş aşeza o ramură în braţe.
(Numai timpul are timp
şi nicicând
nu-şi întrerupe creşterea nefinită…)

Cuvintele, laşele,
ele singure se ucid pe ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniştitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai între ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul şi tot lucrul,
unele pe altele.

Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.

Numai numele copacului ucide
numele copacului
numai numele pietrei
ucide, depunând mărturie
despre numele pietrei…

Iubito, iubito

pururi fără de nume, iubito.

Nichita Stanescu

Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!

„Ce-o fi fost adevărat în viaţa mea şi ce-oi fi crezînd eu să fi fost adevărat în viaţa mea, Dumnezeu cu mila le mai poate alege una de alta„.

„Am fost absolut liber şi egal atunci cînd am înţeles că ideea de frumos nu-mi aparţine mie, ci ne aparţine tuturora. S-a mistuit în mine dintr-o dată ideea de geniu, ca un fum de ţigară” .Poezia erotica Nichita Stanescu.

nichita_2

Mă las în continuare

Mă las în continuare de mine însumi plâns
ca-n vremea când puneam un ochi albastru
la idee,
şi pe deasupra o sprânceană ca să-l ţină strâns
şi-ntrors din ce e către ce e.

Şi eu m-aş fi dorit un om frumos,
subţire şi pătrat la falcă,
peste stafii victorios
sau cel mai înţelept din arcă.

De coadă aş fi tras în sus
cometa adormind în patu-mi,
bătut în cuie m-aş fi pus
pe cruci de-a lungu-mi şi de-a latu-mi.

Dar mi-a fost dat pe lângă os
să am şi nervi şi chef de viaţă,
şi eu am vrut să fiu frumos
aşa cum legea ne învaţă.

Dar, o, am fost aşa cum sunt,
cum este osul repetat,
din cărămizi, un zid urcând,
haină de lucru şi purtat,

pe care nu pot s-o sfâşiu,
mai neavând un braţ, o gură,
atâta timp cât am să fiu
cu însumi, însumi de-o măsură.

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

Cântec

E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.

Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.

In 13 decembrie 1983,în camera de gardă a unui spital de urgenţă,la ora 2.00 noaptea, medicul l-a întrebat pe Nichita Stanescu: “Respiraţi mai bine?”Nichita a silabisit: “Res-pir”. Şi sufletul său s-a ridicat la cer, iar trupul se pregătea să ia drumul ţărânei din care s-a născut.

Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.Varsta de aur a dragostei.

Invataturile cuiva catre fiul sau

father-sonDragule, cauta si te insoteste ca sa
nu ramai prea singur.
Vei vedea si tu, atunci cand vei
iubi, cine iti va fi soata,
asa cum arborele cel mare,
pe timpul soarelui in toi,
vede care ii este umbra.

Pe timp de durere, lasa-te
singur tie.
Si cerul se acopera de nori cand ploua
Numai cand ninge, ninsoarea e umbra de la stele
Dar atunci, dragule, e foarte frig
si chiar ceea ce este
frumos vederii poate sa tina loc de camasa.

II.

Daca ti-e foame, cauta sa te mananci pe tine insuti
In libera vedere a altora.
Pandeste si tu sarbatorile.
Orice sarbatoare e masa pe care cel care a invins
il mananca in talgere de aur, pe cel invins.
Fii atent: tot ceea ce exista are o sarbatoare a sa.
Iar tot ceea ce exista aproape ca nu are loc de ceea ce
exista unde sa se sarbatoreasca pe sine.

Fii cuvincios si vei fi si tu invitat la masa.
E bine sa fii invitatul caprelor.
E si mai bine sa fii invitatul cailor.
Daca-ti este foarte foame, si esti in stare sa vorbesti
cu dreptate si lenes ai putea sa fii invitatul pietrelor
la masa tacerii de piatra.
Dar cel mai bine ar fii sa poti sa fii, mosafirul Zeului.

III.

Dragule, daca te opreste oricine altcineva din mersul
tau, sau din somnul tau, ca sa te intrebe, cu sarut
sau cu urlet, cine esti, tu nu-i raspunde pentru ca nu
stii cine esti si pentru ca cel ce te intreaba
ingrozitoarea intrebare “cine esti ?” te
intreaba cu gand ascuns sa te piarda.
Te intreaba cu gand de batjocura si
smintit ca ai putea sa stii cine
esti si sa-i raspunzi cine esti;
si raspunzandu-i cine esti tu,
dragule, sa-l faci pe el sa se
prapadeasca de un venin razand si
de o inaltime straine.
Si in hohote, – cine esti, stiindu-te,
sa nu mai poti sa fii.
Deci taci din gura cand nu ai ce spune.

IV.

Stand pe langa foc, de vei simti un
oarecare lucru, un fel de sorbitura
ca te musca si te trage din loc;
daca te cade o incetinire de zile;
si daca fierbinteala mare ti se arata
ca si cum te-ai vedea pe insuti
tine de la o departare arsa;
daca o spaima moale cu coarne
de melc te calatoreste cu dureroasa
atingere prin madularele trupului ca
ai putea dupa somn, aidoma zilei
de ieri, sa te trezesti si maine;
daca taierea si scoaterea matelor
mielului te doare in pantecul tau
numai gandind-o ca se intampla;
daca ruperea stelei in doua si ruperea
cifrei unu in sapte
iti strabat creierul cu sfasietoare lumina;
daca taina sfanta a tradarii te
cumpara pe un ochi triunghiular in frunte;
daca limbii tale i se face gust de
Fat-frumos cu jugulara rupta;
daca nu-ti smulgi ochii tu insuti
infiorat de vedere;
daca nu-ti astupi urechile cu doua stele;
daca refuzi jertfa de un miros
placut, dragule, lasa-te pradat de
melancolie si lasa-te jefuit de tinerete.
Stai tu melancolic, dragule,
Stai tu melancolic
Melancolic nu se petrece si nu se misca,
melancolia se sta
Stai tu.

V.

Ce n-am facut eu, macar tu sa faci
Ce am trait eu – prea mult este
asa ca-ti ajunge si tie
sa ai de dat
in stanga si in dreapta.
Nu ma intreba pentru ca nu stiu sa-ti spun
nimic despre stanga soarelui
si nimic despre dreapta lunii.
Dragule, aseaza-te si tu cum poti mai bine
cu spinarea pe o ora mai fericita
Ce crezi tu ca-ti-e dreapta ?
daca esti in stare sa-i poruncesti
ea iti va fi dreapta
Stanga, pe dansa, trebuie numai sa o iubesti,
Ea esti chiar tu si daca o iubesti
te va sluji ca o roaba.

VI.

Despre fericire, dragule, nu pot sa-ti spun decat
foarte putine cuvinte,
bunaoara:
cel mai miraculos fapt al existentei
este faptul ca este
De aceea,
Dorinta fierbinte de a fi fericit
Este legitima si miraculoasa.

Ar fi absurd ca existenta sa fie absurda.
Cauta, dragule sa fii fericit
cat timp esti tu de fata,
cat timp vei avea fata;
fereste-te vreodata sa porti masca;
nenorocul te recunoaste
chiar inainte de a te naste.

VII.

Dormi cat mai putin cu putinta,
viseaza cat mai mult cu putinta.

VIII.

Ceea ce exista, este.
Frumos luceste masculul
din neputinta de a naste.
Daca nu poti canta, dragule,
varsa sange.
De nascut, dragule, naste numai cosmosul.
Cauta si fa rost de scutece, dragule !

IX.

Nu te grabi sa alergi.
Stai locului !
Chiar si miezul fierului
curge lenes prin mijlocul fierului.
Uita-te la el si aseamana-te lui.

X.

Si acum, dragule, am sa te invat
ce trebuie sa faci
cand n-ai sa mai poti sa fii.
Spala-te si curateste-te !
Pasarii Phonix nu-i place
hoiturile si murdariile !

XI.

Dragule, nu ma uita
ca sa nu te uite,
la randul tau, altii !

Dragule, lasa macar un cuvant de-al tau
sa-mi fie lespede.
Spune, cand spui sunt,
cu gandul dus la mine.
Eu te-am nascut pe tine, dragule.
Renaste-ma tu.

Nichita Stanescusilhouette-of-father-and-son-walking

Imbrăţişare si poveste de iubire

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stanescu

Si o poveste de demult despre iubire si suferinta din iubire.

Intro padure fermecata,in vremuri indepartate traiau doi tineri foarte indragostiti,pastori amandoi: Celadon si Astree.Un pretendent la mana frumoasei fecioare a pacalit-o spunandu-i ca e inselata de iubitul ei.Astree l-a alungat pe Celadon,care,de disperare s-a aruncat intrun rau. Astree credea ca iubitul ei s-a inecat,dar Celadon a fost salvat de nimfele raului.Pentru ca jurase ca nu va mai aparea in fata iubitei sale Astree,Celadon a avut de infruntat multe obstacole ca sa rupa blestemul.Innebunit de dragoste si disperare,ravnit de nimfe,infruntand rivali,chiar obligat sa se deghizeze in femeie pentru a fi din nou langa iubita sa face orice ca sa fie din nou langa Astree.(Honoré d’Urfé, Astreea and Celadon).

Nedreptate.Întrebãri.Rugãciunea.

Nedreptate

De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz ?

Atit de pacatosi sa fim noi incit sa fim nevoiti

sa avem

sperante, pentru frumusete

si pentru duiosie, ochi

si pentru alergare, picioare ?

Atit de nefericiti sa fim noi

incit sa trebuiasca sa ne iubim.

Atit de nestabili sa fim noi

incit sa trebuiasca sa ne prelungim

prin nastere

tristetea noastra urita

si dragostea noastra infrigurata ?

Autor: Nichita Stanescu

Întrebãri

Traim un prezent pur ?

A trai inseamna timp ?

Timpul este tot ceea ce nu intelegem ?

Timpul este tot ceea ce nu suntem noi ?

Exista timp acolo unde nu este nimic altceva ?

Timpul este fara sa fie ?

Timpul este insusi Dumnezeu ?

Inima mea bate in timp ?

Sunetele, mirosurile,

pipaitul, gustul, vederea

sint chipuri ale timpului ?

Timpul este legat de lucruri ?

Timpul este legat de cuvinte ?

Gindurile sint timp ?

Timpul este insusi Dumnezeu ?

A fi, inseamna timp ?

A avea, inseamna timp ?

Ceasurile sunt bisericile noastre

de mina sau de buzunar,

de perete…

Ne rugam luind cunostinta

de bataia lor inscrisa pe cadrane…

Rugãciunea

Iarta-ma si ajuta-ma

si spala-mi ochiul

si intoarce-ma cu fata

spre invizibilul rasarit din lucruri.

Iarta-ma si ajuta-ma

si spala-mi inima

si toarna-mi aburul sufletului,

printre degetele tale.

Iarta-ma si ajuta-ma

si ridica de pe mine

trupul cel nou care-mi apasa

si-mi striveste trupul cel vechi.

Iarta-ma si ajuta-ma

si ridica de pe mine

ingerul negru

care mi-a indurerat caracterul.

Eu nu sunt altceva decat

o pata de sange

care vorbeste.

Intunecand intunericul,

iata

portile luminii.

„Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe”.

Fiziologia poeziei

Cuvintele rostite sau scrise de noi, că ființe ce sunt (după cum spune poetul) sunt și ele asemeni noua, oamenilor: bune sau ne-bune;
ne pot aduce alinare, încurajare, cunoaștere, frumusețe, iubire…dar, pentru că sunt ființe, tocmai de-accea, ne pot provoca suferința, durere, teamă, deznădejde, ură…Fericiți sunt cei care știu să mânuiască „ființele cuvinte” spre ființele oameni ca să le dezvăluie tainele Universului infinit, cunoașterea, iubirea, frumusețea.Feriți-va de cei care mânuiesc „cuvintele ființe” călăuziți de cel din focul veșnic. Au doar un scop: răul, sub toate formele, ignorați-i, nu le răspundeți, răul poate ucide, citiți și simțiți magia cuvintelor ființe de lumina.

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina.Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune.Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa.Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. „

„A muri in zbor”

 

A muri in zbor

de Nichita Stanescu

Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea…
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.

Spune omul:”Ma asemui unui copac”

Ma asemui unui copac


de Nichita Stanescu


Mă asemui unui copac.
El are foarte multe braţe,
şi eu, foarte multe braţe :
două vizibile, o mie invizibile.
Când sufla vântul braţele lui foşnesc;
mă gândesc că atunci cand îmi mişc braţele
probabil ca şi ele sunt împinse de un vânt
ciudat.

Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparaţie mă satisface
şi este semn ca am îmbătrânit.

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe braţe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că braţele si picioarele
mi-au fost rupte si ca
mi s-au lăsat numai două braţe, dinspre
partea dreaptă,
si numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.

De aceea când alergam, alergam in cerc.
Apoi în spirală.

Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred ca mişc braţele si picioarele
de bataia unui vânt straniu,
şi sunt fericit
de această comparaţie.

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mişc din braţe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.

Atunci, voi fi ingăduit
de prieteni, de duşmani, si voi schimba planeta.

Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul si cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul si cu totul altul.
Apoi imi voi schimba iarăşi planeta
şi-aşa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule !

Copacul numit Gică
de Nichita Stanescu

N-am avut de treabă şi întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi brusc vrînd-nevrînd a început să facă parte din mine însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înţelege nimic din prietenia mea cu Gică şi din prietenia lui Gică cu mine. invitasem o distinsă doamnă, şi ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvârlindu-mi vederea peste balcon, l-am văzut pe Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau şi frunzăreau, pe măgarul de Gică solemn şi ţeapăn uitându-se verde şi fix la mine. Îi era frică că nu m-aş fi purtat după rang. În gândirea lui de copac nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protecţia umbrei sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarţă într-o seară şi nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea.
N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă când singuratic am venit acasă?

Copacul din spatele blocului in care locuiesc este un tei destul de batran si e foarte inalt.Acum e inflorit.Ma mir ca inca n-au aparut copiii la cules de tei.Se ajunge foarte greu la crengile incarcate si intotdeauna mi-e teama sa nu se intample vreo nenorocire.Mirosul florilor de tei ajunge cateodata si in casele noastre.In tei se petrec multe povesti cu ciori,mai ales.De doua ori s-a intamplat sa auzim ciorile facand galagie mai mare decat de obicei.Ce se intamplase?Un pui de cioara cazuse langa tei,iar ele erau speriate,le era teama pentru puiul lor.M-am dus langa tei,am luat puiul care incerca sa ma muste si cu greu am reusit sa-l asez in tei.Dupa ce-am plecat,ciorile s-au linistit ca prin farmec.A doua oara s-a intamplat acelasi lucru,in plus,un motan statea la panda in iarba.Si de data asta puiul a ajuns in tei,dar si-a luat zborul in gardul viu.Ciorile s-au linistit din nou.Ce povesti mai stie teiul?Multe,trebuie doar sa-l ascult.

Gandurile lui Nichita

Ganduri

de Nichita Stanescu
Gand 1
Pãrerea mea este cã poetul nu are o epocã a lui; epoca isi are poetii ei si, in genere, epoca isi vede singurã poeti.

 

Gand 2
Vreau sã vã spun un lucru, cu riscul de a mã repeta: eu nu prea cred cã existã poeti, cred cã existã poezie.
Gand 3
Dacã n-as crede in mesajul meu literar, nu as scrie. Pur si simplu, n-as crede si… e o falsã modestie sã spui „domnule, eu scriu pentru cã iubesc poezia… da’ nu prea cred dacã am talent, dacã n-am talent”. Eu cred foarte mult in talentul si in vocatia mea, pentru asta mi-am jertfit intreaga mea existenta, ca sa adaug, cu o picatura in plus, sensibilitatii contemporane o formulare mai noua, mai adecvata etcaetera.

 

Gand 4
Atunci va fi o poveste scurta, o confesiune scurta: Acum doua-trei dupã-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era ingrijorat cã as fi bolnav, care era fericit cã m-as fi insanatosit, ma rog… Si-mi spune un lucru care m-a lasat asa… nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: ba, poete, zice, nu mor caii cand vor cainii. Si-mi spun mie: stii cã are dreptate, am spus eu, sã stii cã omul asta are dreptate. Pai nu mor caii cand vor cainii! Si, de altfel…

 

Gand 5
De aceea, pentru mine muntele – munte se zice.
De aceea, pentru mine iarba – iarba se spune
De aceea, pentru mine izvorul izvoraste
De aceea, pentru mine viata se traieste.

 

Gand 6
Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi panã la urmã sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile si adversitatile noastre. Ma-ntreb: noi, la capatul vietii noastre, ce-am lasa in afara?
Banuiesc cã putem lasa niste sentimente.
Mai putin de ura, intrucatva de patemi dar… de dragoste mai ales.
Gand 7
Dac-ar fi sã scriu un catren – catren insemnand o poezie de numai patru versuri – in ce sens de numai patru versuri, diferite popoare au poezii scurte, noi… cea mai scurtã poezie a romanilor este tapuritura din Maramures, care se incepe cu un chiot si se sfarseste cu o besteleala, dar e foarte frumos cã e asa.

 

Gand 8
Poeziile foarte bune care sunt compuse pe o linie melodicã proastã se uitã iute odatã cu linia melodicã.
Pe cand o poezie proastã pe o linie melodicã bunã ramane in memorie.
Gand 9
Sã smulgem fildesii din Alifantis
Si din Mediterana tot ce a fost Atlantis
Sã-l auzim cum cade cum soimul cel vanat
Lenes si in cascade, intr-un alt fel pãcat
Cand cantã parcã moare o tainã dintr-un grec
Si tot ce e in mine zare aratã a inec
Dar nu-n sãrata mare ci in ceva cu mult
mai mare.
Gand 10
Inspiratia este fundamentul artelor in genere, ea este exact ca impulsul electric care starneste fulgerul intre doi poli. In momentul in care tensiunea intre doi poli se creeaza, fulgerul apare.
Fara fulger nu poate sa existe fulger.

Gand 11
Eu cred cã un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi.
Bunãoarã, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt.
De asta uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au umori diferite.
De fiecare datã iti aduci aminte alte lucruri despre tine insuti.
Gand 12
Un poet nu poate fi mai bun decat alt poet.
Un poet poate fi mai bun decat sine insusi sau mai slab decat sine insusi.
Gand 13
De poeti numai de bine, ca sã zicem asa.