Cugetari de ieri despre azi

Navigand pe oceanul nemarginit al netului in cautarea copacului intelept care are toate raspunsurile la intrebarile noastre,am ajuns pe o insula necunoscuta.Pentru ca-mi place sa descopar si sa descifrez tainele,am poposit pe insula cu prietenii mei si am inceput cercetarea.Am descoperit cateva minunatii despre care nici nu stiam ca exista.Am gasit si cateva cugetari ale unui om care a trait demult,le-am citit si am gandit ca descriu exact realitatea in care traim.

Cugetări scrise în închisoarea de la Cluj
de Alecu Russo

Alecu Russo (*17 martie 1819, Chişinău – †5 februarie 1859) a fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.

„Fiecare revoluţie trebuie să nască un adevăr pe lume, şi fiecare criză prin care a trecut omenirea a produs un bine sau germenul unui bine, dar nimic până acum nu a putut să desfiinţeze falsul patriotism.

Falsul patriotism este masca egoismului în timpurile de tulburare. Aceia care speculă libertăţile popoarelor, care nu au alte principii decât interesul personal, alt Dumnezeu decât pe sine însuşi, altă profesie de credinţă decât noi prin noi şi pentru noi; aceia care nu cred nici în popor, nici în libertate, nici în sacrificiuri, nici în devotament, se acoperă cu haina patriotismului în zile de lupte, în zilele cele mari ale popoarelor. Ei par că fac sacrificiuri, dar nu sacrifică nimica, ci pun la dobândă.

Frazele sunătoare ale acelor ce grăiesc mult ascund adeseori precugetări urâcioase. Adevăraţii oameni ai poporului, aceia care gândesc ca dânsul, vorbesc puţin, lucrează cât pot şi plâng, când alţii tot grăiesc! Poporul suferă şi geme, poporul lucrează, poporul nu grăieşte decât prin tăcerea lui.

Când adevăraţii oameni ai poporului au grăit şi cu umărul poporului au răsturnat o lege despotică, un rege, o instituţie nedreaptă, falşii patrioţi se îndeasă la paradă, apucă partea cea mai mare… şi atunci devin lucruri neauzite, de care naţiile se ruşinează mai pe urmă.

Sub cuvânt de adevăr şi de bine comun, falşii patrioţi sună în toate părţile, şi în sânul gloatelor se găsesc oameni buni, însă slabi la minte, care se exaltă la vorbele lor, se răspândesc prin ţară şi tulbură conştiinţa concetăţenilor.

Gloatele sunt îndurătoare, căci ele simt puterea lor. Toate popoarele au asemănare între ele, căci au aceleaşi suferinţe; ele au instincturi generoase. Hulă şi blestem asupra celor ce înşeală popoarele!

Adeseori aceia care strigă în contra aristocraţiei sunt nişte aristocraţi ascunşi în sdrenţele demagogiei, nişte falşi patrioţi. Aceşti aristocraţi de uliţă, de noroi, de patimă sunt cei mai aprigi duşmani ai libertăţii. Ei decretează legile de proscripţie, ei măsoară şi vând libertatea ca o marfă; ei aruncă pietre oamenilor de pace şi de onoare; ei acuză de trădare pe cine nu vrea să coboare în rândul lor.

Adevăraţii patrioţi sunt senini, căci adevărul este senin ca cerul zilelor frumoase; sunt îndurători, căci libertatea este mizericordioasă ; sunt drepţi, pentru că libertatea este însăşi dreptatea. Evanghelia este cartea libertăţii. Hristos nu a zis: „Ucideţi pe aceia care nu vor să creadă în mine”; Hristos a zis: „Cuvântul este pentru toţi acei care vor să-l asculte”.

Dacă Hristos s-ar coborî astăzi pe pământ, falşii patrioţi l-ar răstigni în numele libertăţii.

O, libertate, tu eşti strigătul lumii, dar nu eşti încă credinţa sa!

Nu bunele legi, dar bunii judecători apără altarul libertăţii. Judecătorii care discută legea, aceia care gândesc la înaintări şi sunt muşcaţi de şarpele ambiţiei, aceia care consideră legea ca un mijloc folositor pentru sine sunt mai periculoşi decât plagele Egiptului.

Judecătorii care se gândesc la siguranţa societăţii, la suferinţele omenirii, la mărirea sacerdoţiului, ce sunt chemaţi a exercita, acei judecători, însemnaţi pe frunte cu degetul lui Dumnezeu, sunt adevăraţii stâlpi ai templului Dreptăţii; ei sunt gloria unei naţii.

Naţia lucrează pentru toţi, judecătorul trebuie să lucreze pentru fiecare.
Dacă aş avea să-mi fac testamentul politic, aş zice concetăţenilor mei: „O, fraţilor, alegeţi judecători buni! Opriţi birocraţia de a deveni o putere despotică; căci ea nu trebuie să fie decât servitoarea publicului care o plăteşte. Aştupaţi-vă urechea la glasul falşilor patrioţi. Astfel ţara va fi scăpată de trădători şi de călăi”.

Cu cât dobândesc experienţă prin studiul omenirii, mă conving că libertatea absolută este cu neputinţă în lume, fără o deplină transformare a neamului omenesc.

Acolo unde principiul egalităţii, deşi consacrat prin lege, nu a prins încă rădăcină în moravuri, minorităţile vor fi adesea victimele majorităţilor, căci gloatele sunt mefiante (neîncrezătoare), neluminate şi lesne de a pleca urechea la minciunile şi la perfidia celor răi.

În aşa stare de lucruri ades libertatea este înlocuită prin brutalitate, şi egalitatea — prin silnica reducere a tot ce este mare la o măsură mică şi degratoare”.