Category Archives: istorie
Ziua Armatei Române
Ansamblul Monumental Carei
Monumentul Eroilor Militari Romani (Bucureşti)
Le doresc tuturor militarilor activi si rezervisti “La multi ani!” cu sanatate si o viata mai buna alaturi de noi toti!
Ziua Armatei Române este ziua când în România se sărbătorește Armata Română, care la data de 25 octombrie 1944 a eliberat de sub ocupația horthystă Transilvania de Nord.
La 12/24 noiembrie 1859, Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, este înființat Statul Major General. Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aviația militară română a luat ființă în anul 1910 datorită colaborării societății civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de concepție și construcție românească, proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu și realizat la Arsenalul Armatei, a zburat la 17 iunie 1910. După unirea Principatelor Române, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare ce s-a numit Corpul Flotilei. Prima flotilă militară a statului român a avut în compunere 6 salupe-canoniere și era dispusă în 6 baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat.NMS Delfinul este numele a primului din cele două submersibile cu acest nume ale Marinei Militare Române. Cel actual, numit tot „Delfinul” în memoria primului, a fost construit în URSS. Marina militară Română mai avea înainte de Al Doilea Război Mondial alte două submarine: Rechinul și Marsuinul.
În Armata României, uniformele militare sunt purtate conform unui regulament. Toți militarii, indiferent de grad, inclusiv cei în rezervă și în retragere care au aprobare de a purta ținută militară, sunt obligați să cunoască și să aplice prevederile acestuia privind ținutele. Etapele de evoluție a uniformelor militare românești sunt legate de momente ale organizării armatei și reflectă caracterele epocii.Distincțiile militare onorifice sunt însemne care simbolizează aprecierea faptelor deosebite săvârșite în timpul îndeplinirii misiunilor militare. Ele cuprind embleme, insigne onorifice, plachete, denumiri onorifice și distincții de serviciu.
La mulţi ani, România!La mulţi ani, români!
La mulţi ani, România!
La mulţi ani, români!
Theodor Aman – Unirea Principatelor
Gheorghe Tattarescu – Unirea Principatelor
Gheorghe Tattarescu – Deşteptarea României
Theodor Aman – Hora Unirii la Craiova
Constantin Daniel Rosenthal – România Revoluţionară (modelul este Maria, soţia lui C.A. Rosetti)
Theodor Aman – Tudor Vladimirescu
Carol Popp de Szathmary – Alexandru Ioan Cuza
Carol Popp de Szathmary – Doamna Elena Cuza
Elena Popea – Regina Maria
Carol Popp de Szathmary – Carol I în biroul de lucru de la Cotroceni
Carol Popp de Szathmary – Vizita lui Carol I la Curtea de Argeş
Carol Popp de Szathmáry – Vizita lui Carol I la Mănăstirea și Cetatea Neamțului.
Carol Popp de Szathmary – Primirea lui Carol I in Bulgaria
Alexandru Popp – Peisaj cu cetatea Devei
Elena Popea – Castelul Bran
Elena Popea – Castelul Bran
Elena Popea – Interior din castelul Bran1
Ștefan Dimitrescu – Castelul Brancovenesc din Sambata de Sus
Ștefan Popescu – Vedere spre Cetatea Râșnovului
Arthur Verona – Studiu pentru Neagoe Basarab
Gheorghe Tattarescu – Oastea lui Mihai Viteazu
Theodor Aman – Solii Turci Aduc Daruri Lui Mihai Viteazul
Theodor Aman – Vlad Ţepeş şi Solii Turci
1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, Ziua Națională a României
Parfumul de arta româneasca in epoca interbelică
Gheorghe Petrascu – Pe malul mării
Gheorghe Petraşcu(Gheorghe Petrovici, 20 noiembrie/2 decembrie 1872, Tecuci – 1 mai 1949, Bucureşti) a fost un pictor şi academician român, fondator al unui curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat şi prin forţa de evocare a obiectelor şi priveliştelor, prinse în mediul lor imediat.
Theodor Pallady-Femeie în negru
Theodor Pallady(11/24 aprilie 1871, Iaşi – 16 august 1956, Bucureşti) a fost un pictor român.
Jean Alexandru Steriadi – Ţigănci florărese
Jean Alexandru Steriadi(n. 29 octombrie 1880, București, d. 23 noiembrie 1956, București) a fost un pictor și grafician român, profesor universitar la Școala de Arte Frumoase din București și membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.
Nicolae Dărăscu – Calea Victoriei pe ploaie
Nicolae Dărăscu(18 februarie 1883, Giurgiu – 14 august 1959, Bucureşti), pictor român influenţat de curentele impresionism şi neoimpresionism, acuarelist.
Nicolae Tonitza-Coada la paine
Nicolae Tonitza(13 aprilie 1886, Bârlad – 26 februarie 1940, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, interpret al “tristeţelor luxuriant colorate” şi al unor sincere simţăminte de revoltă mocnită şi îndelung resemnată.
Iosif Iser – Femeie cu jachetă galbenă în fotoliu
Iosif Iser21 mai 1881, Bucureşti – 25 aprilie 1958, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician evreu român, membru al Academiei Române.
Camil Ressu – Veturia Goga
Camil Ressu(28 ianuarie 1880, Galaţi — 1 aprilie 1962, Bucureşti) a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică şi socială, a fost una din personalităţile marcante ale artei româneşti.
Lucian Grigorescu – Cafeneaua lui Mamut
Lucian Grigorescu (1 februarie 1894 – 28 octombrie 1965), pictor român postimpresionist.
Pictura românească interbelică are trei izvoare de plecare: lirismul grigorescian, ecourile curentelor noi în arta Europeană și interpretarea modernă a tradiției populare și culte. Acestea se întrepătrund adesea dând naștere la elemente artistice moderne.
sursa
Dimitrie Paciurea – Himera apei
Dimitrie Paciurea (2 noiembrie 1873, Bucureşti – 14 iulie 1932, Bucureşti), sculptor român.
Constantin Brâncuşi – Sarutul
Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris),sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană.
Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-1939).
De asemenea, epoca interbelică a fost una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei.
Din pacate, in aceasta perioada, omenirea a trecut si prin Marea criză economică caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.
A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Acum se concretizează cele două ideologii opuse care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în special și comunismul.
Povestea parfumata a inceput la Mirela.Tema povestii din aceasta saptamana a fost propusa de Elly Weiss.
Au mai scris povesti:
Mirela, Ioan Usca, Lili3d, CARMEN, Vania, OchiiVerzi, DoarATAT, Zamfir, Filumenistă, Zamfir Turdeanu’, Teo, Ulise, Florina Lupa Curaru, Cristian, Mirela, Daurel ,
Moş Ion Roată şi Unirea
La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.
— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. „Să-l secăm dar dintr-o sorbire” şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!
— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?…
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: „Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte”, să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea…
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot „pentru unirea tuturor” se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.
Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.
În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:
Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.
Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi… Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.
— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.
— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.
— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire… Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:
— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!…
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.
Nicolaus Olahus(10 ianuarie 1493 – 15 ianuarie 1568), umanist de origine română și maghiară
Nicolaus Olahus
Nicolaus Olahus sau Oláh Miklós (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu — d. 15 ianuarie 1568, Pozsony, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine mixtă (română și maghiară) care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și al Țărilor de Jos și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie, înrudit cu domnitorul muntean, deținea funcții de conducere pe domeniile regale. La fel, unchiul său, Máté era jude regal al Orăștiei. Mama sa, Huszár Borbála, era înrudită cu familiile Bogáthi și Gerendi, familii la rândul lor înrudite cu familia lui Hunyadi János Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.
În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.
Statuia lui Nicolaus Olahus din Sibiu
Către secolul de acum
de Nicolaus Olahus
Ce secol fost-a vreodată mai sinistru?
Ce ciumă crâncenă mai aducătoare de moarte?
Ce pedeapsă mai crudă decât aceea a Styxului
Și a lăcașului lui Pluto cel nemilos?
Ce venin mai funest decât tine,
Secol îngrozitor?
Cine, rogu-te, și-ar fi închipuit vreodată ceva mai crud
Decât otrava ucigătoare din Colchis?
Sau pedepse mai grele decât ale lui Hercule?
Semănat-au oare Erinys sau Megaera un război
Atât de crud în sânul muritorilor
Ca tine, secol criminal și perfid,
Vrednic de cuvinte de blestem?
Colo, călărețul păgân, pustiind hotarele Italiei,
Pradă lăcașurile sfinte,
Aici, cruzimea sălbatică a neamului turcesc
Vai, pe noi, pannonii distruși
Și cu puterile odinioară neîntrecute, acum înfrânte,
Ne extermină din cauza discordiei
Unor duci și principi
Care se închină în religia preasfântă a lui Hristos;
Dincolo, flotele dușmanilor, pline de tâlhari,
Tulbură întinsul apelor mării.
Otrava stă ascunsă în inimile noastre,
Dogme nedrepte răspândesc moravuri nemiloase.
De aceea războiul, foamea și ura
Nimicesc, vai, țările noastre.
Milă nu mai este,
Iar discordia ce bântuie toate țările
Aduce primejdie celor buni.
Acest secol atât de crud
Răpește sfânta liniște, distruge, ucide.
Dar încotro mă răpește acum un suflet olimpic?
De ce anume mai degrabă nu mă plâng?
Matei, singurul meu frate, a pierit în floarea vârstei.
Pe de o parte, mă stăpânește durerea,
Pe de alta, mă bucur că a scăpat
Fără ca acest secol perfid și nelegiuit
Să fi întinat moravurile sale.
Din blogosfera.
Mirela Pete.Povestea parfumată la început de an
Teo Negură.Trafic cu Hituri (runda 100)
Calea pelerinului – despre rugăciune
Clipe de Cluj.Au trecut dom’le
Dana.justin bieber vorbește cu dumnezeu
Călin Hera.Arcul de triumf, cu Mănăstirea Caşin în plan secund
Jean Alexandru Steriadi (29 octombrie 1880 – 23 noiembrie 1956), pictor și grafician român
Jean Alexandru Steriadi – Corăbii în portul Brăila
Jean Alexandru Steriadi – Interior
Jean Alexandru Steriadi – Ahmet Ali
Jean Alexandru Steriadi(n. 29 octombrie 1880, București, d. 23 noiembrie 1956, București) a fost un pictor și grafician român, profesor universitar la Școala de Arte Frumoase din București și membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.
A studiat la București cu G.D. Mirea, apoi la München și la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu și a fost profesor la Școala de arte plastice din București. Steriadi este inițiatorul și promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creație, Steriadi a fost preocupat de compoziția de mari dimensiuni, înfățișând scene din viața oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuțele în Piața Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), și de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibrațiile sufletului uman. Mai târziu a pictat, cu o emoție uneori învăluită de o ușoară melancolie, peisaje urbane și acvatice, colțuri ale vechiului București, imagini din Dobrogea și din numeroasele sale călătorii. Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanțată, atestă asimilarea celor mai prețioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiță (în creion sau în peniță), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observație, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes și litografia.
-
- Jean Alexandru Steriadi – Corăbii în portul Brăila
-
- Jean Alexandru Steriadi – Corăbii în port
-
- Jean Alexandru Steriadi – Mahoanele părăsite
-
- Jean Alexandru Steriadi – Iarna
-
- Jean Alexandru Steriadi – Peisaj dobrogean
-
- Jean Alexandru Steriadi – Primăvara
-
- Jean Alexandru Steriadi – Peisaj cu sălcii la marginea lacului
-
- Jean Alexandru Steriadi – Iarna în pădure
-
- Jean Alexandru Steriadi – Moschee
-
- Jean Alexandru Steriadi – Strada
-
- Jean Alexandru Steriadi – Interior
-
- Jean Alexandru Steriadi – Imagine din Balcic
-
- Jean Alexandru Steriadi – Case
-
- Jean Alexandru Steriadi – Interior de curte
-
- Jean Alexandru Steriadi – Peisaj cu case
-
- Jean Alexandru Steriadi – Ahmet Ali
-
- Jean Alexandru Steriadi – Portret de ţigancă
-
- Jean Alexandru Steriadi – Ţigănci florărese
 |
| Jean Alexandru Steriadi (29 octombrie 1880 – 23 noiembrie 1956), pictor și grafician român |
Tot in 29 octombrie s-au nascut si:
Regina Maria a României(n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia — d. 18 iulie 1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, consoarta regelui Ferdinand și regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Andrei Ryabushkin (29 octombrie 1861 – 10 mai 1904), pictor rus ale carui lucrari prezinta viata rusilor obisnuiti din sec.al XVII-lea.
Gaston de la Touche (29 octombrie 1854 – 12 iulie 1913), pictor francez.
Din blogosfera.
Ulise al II-lea cel Ocoş.Raiul în curte
Ulise al II-lea cel Ocoş.Poze din arhivă
Clipe de Cluj.Al Di Meola la Cluj-Napoca
La multi ani Maiestatii Sale, Regele României, Mihai!
La multi ani Maiestatii Sale, Regele României, Mihai!
Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzollern (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii și văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Mai multe despre Rege, cititi aici.
Tot in 25 octombrie s-a nascut si Pablo Picasso (25 octombrie 1881, Malaga – 8 aprilie 1973, Mougins/Cannes), artist plastic spaniol.
Din blogosfera:
lunapatrata.La multi ani, Majestate!
Ioan Usca.Luni
innerspacejournal.59 de principii ale profesorului de succes (30)
Antoine Joseph Wiertz(22 februarie 1806 – 18 iunie 1865), pictor si sculptor romantic belgian
Antoine Wiertz – Autoportrait a l’age de 18 ans
Antoine Wiertz – Les Grecs et les Troyens se disputant le corps de Patrocle
Antoine Wiertz – The Reader of Novels
Antoine Wiertz – The Premature Burial
Antoine Wiertz – Une femme athlète
Antoine Wiertz – Singing Lesson
Antoine Wiertz – Coquette Dress (The Devil’s Mirror)
Antoine Wiertz – Deux jeunes filles (La Belle Rosine)
Antoine Wiertz – Quasimodo
Antoine Wiertz – The Young Sorceress.
Antoine Wiertz – La Faim, Folie, Crime, 1864
Antoine Wiertz – Human Insatiability
Antoine Wiertz – The burned child
Antoine Wiertz – Civilisation in the XIX century
Antoine Wiertz – Judgement of Christ
Antoine Wiertz – Les partis selon le Christ
Antoine Wiertz – Slap in the face by a Belgian lady
Antoine Wiertz – Scene from the Hell
Antoine Wiertz – The visions of a guillotined head
Antoine Wiertz – Guillotined Head
Antoine Wiertz – Triptychon
Antoine Wiertz – Happy times
Antoine Wiertz – Young Girls
Antoine Joseph Wiertz (22 februarie 1806 – 18 iunie 1865), a fost un pictor si sculptor romantic belgian.
Nascut in Dinant intro familie destul de saraca, a intrat la Academia de Arta din Antwerp in 1820. Multumita protectorului sau Pierre-Joseph de Paul de Maibe, un membru al Parlamentului, regele William I al Olandei i-a acordat lui Wiertz un stipendiu anual, incepand cu 1821. Intre noiembrie 1829 si mai 1832, a locuit in Paris, unde i-a studiat pe vechii maestri la Luvru.
In 1828, Wiertz a luat parte la Grand Concours, cunoscut si sub numele de Concours de Rome, insa a luat doar locul doi. A castigat prestigiosul Prix de Rome doar la a doua sa incercare in 1832, ceea ce i-a permis sa plece la Roma, unde a stat din mai 1834 pana in februarie 1837. La reintoarcere, s-a stabilit in Liège impreuna cu mama lui.
In perioada cand a stat in Rome, Wiertz a lucrat la prima lui lucrare importanta, „Les Grecs et les Troyens se disputant le corps de Patrocle” („Greeks and Trojans fighting for the body of Patrocles”, terminata in 1836), dupa un subiect din Iliada lui Homer. Lucrarea a fost expusa la Antwerp in 1837 si a avut succes.
La Salonul de la Paris din 1839, Wiertz a prezentat inca trei lucrari, in afara de Patrocles: „Madame Laetitia Bonaparte sur son lit de mort” („Madame Laetitia Bonaparte on her deathbed”), „La Fable des trois souhaits—Insatiabilité humaine” („The fable of the three wishes—Human insatiability”) si „Le Christ au tombeau” („Christ entombed”). Expuse rau si intrun loc prost iluminat, lucrarile cu care si-a facut intrarea n-au fost observate de public si au provocat sarcasmul criticilor. Aceasta a doua umilire a condus la o profunda ranchiuna fata de critici si Paris, pe care a exprimat-o intrun pamflet virulent, Bruxelles capitale, Paris province.
In 1844, Wiertz a pictat o a doua versiune a lui Patrocles pe o scara mult mai mare. Versiunea din Roma se afla acum in Museum of Walloon Art din Liège, cea din 1844, se afla in Wiertz Museum din Bruxellels.
Moartea mamei lui in 1844 a fost o puternica lovitura pentru artist. A plecat din Liège in 1845 si s-a stabilit in Bruxellels pentru mult timp. In acea perioada a pictat o confruntare a Frumusetii si Mortii (Beauty and Death, Deux jeunes filles—La Belle Rosine, 1847), care probabil a ramas cea mai cunoscuta lucrare a lui.
Dupa dificile negocieri cu guvernul belgian, Wiertz a reusit sa-si realizeze visul de a-si transforma ultimul sau studio intrun muzeu pentru operele lui. Statul belgian a cumparat un teren si a inceput constructia unui urias edificiu public pentru a gazdui monumentalele lucrari ale pictorului. In schimb, Wiertz si-a donat statului belgian toate lucrarile lui, cu o clauza speciala, anume ca lucrarile vor ramane in studioul lui, atat in timpul vietii, cat si dupa moartea lui.
Wiertz a murit in studioul lui. Ramasitele lui au fost imbalsamate dupa ritualurile Egiptului antic si a fost inmormantat intrun cavou din cimitirul municipal din Ixelles.
 |
| Antoine Joseph Wiertz(22 februarie 1806 – 18 iunie 1865), pictor si sculptor romantic belgian |
Tot in 22 februarie s-a nascut Rembrandt Peale (22 februarie 1778 – 3 octombrie 1860), pictor portretist american.
Din blogosfera.
Cristian Lisandru.Dragostea nu are întotdeauna nevoie de cuvinte
Teo Negură.Trafic cu Hituri (runda 56)
Colindele
Colindele (sau colindurile) sunt niște cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 și 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.
Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite funcții, corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăței, de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și la plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcții secundare subordonate funcției de bază, care este urarea. Între funcțiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere, întărire a coeziunii grupului social, protecție, normare, manifestare a sacrului și experimentare a acestuia, onomastice sau catharetice.
Mai multe de pe Wikipedia.org-Colind.
Ce-aţi văzut păstori
(video-Stefan Hrusca)
Ce-aţi văzut păstori,
Sculaţi până-n zori?
Am văzut pe nou născut
Prunc Isus din cer venitul
Fiu Dumnezăiesc
Ce palat era (/ avea)
Unde Domnul sta?
Peşteră săracă rece
Peşteră de dobitoace
Palatul era
Ce avea de-aşternut
Micul nou născut?
Ieslea îi era culcuşul
Fân şi paie aşternutul
Micului Isus
Cine sta cu el,
Domnul mititel?
Sta Maria maica sfânta,
Sta Iosif cu faţa blândă
Sta şi se-nchina
Cine îi cânta,
Cine-l preamărea?
Îngerii din cer veniră
Vesele cântări doiniră
Pruncului Isus (/ Micului stăpân)
Si pentru ca-n 20 decembrie s-a nascut un pictor, daca doriti si aveti timp sau chef sa-i vedeti picturile, dati click pe Pieter de Hooch (20 decembrie 1629 – 1684) a fost un pictor olandez de compozitie din perioada de aur a picturii olandeze.A fost contemporan cu maestrul Jan Vermeer, pictand acelasi stil si teme.
Din blogosfera.
Istoricul colindelor de Craciun
Celtic Woman-O, Come All Ye Faithful
Primele cantari specifice Craciunului despre care se stie, au aparut in Roma secolului patru. Imnurile latine ca de exemplu „Veni redemptor gentium”, scris de Ambrose, Cardinal de Milan, au fost expuneri austere din doctrina teologica despre Incarnare in opozitie cu Arianismul.
In secolele noua si zece, „secventa” Craciun a fost introdusa in manastirile nord-europene, dezvoltandu-se sub Bernard de Clairvaux intro insiruire de strofe cu rima. In secolul al XII-lea, calugarul parizian Adam de la St. Victor a inceput sa culeaga muzica din cantecele populare, introducand ceva apropiat cu colindele traditionale de Craciun.
In secolul al XIII-lea, in Franta, Germania si, in special in Italia, sub influenta lui Francis de Asissi, s-a dezvoltat o puternica traditie a cantecelor de Craciun in limbile native ale tarilor. Colindele de Craciun in engleza au aparut mai intai intro lucrare din 1426 a lui John Awdlay, un capelan din Shropshire, care a inregistrat 25 de „colinde de Craciun”, probabil cantate de grupuri de ‘wassailers’, care mergeau din casa in casa.Cantecele despre care se stie ca erau colinde, erau de fapt cantece comune cantate in timpul celebrarilor ca de exemplu stransul recoltei si Craciunul.Doar mai tarziu au unceput sa se cante colinde in biserica si de Craciun.
Colindele au castigat in popularitate dupa Reformarea din tarile in care bisericile protestante au castigat importanta, aceasta a fost consecinta faptului ca reforma luterana a permis muzica.
Adeste Fidelis (O Come all ye faithful) a aparut in forma sa curenta pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, desi cuvintele ar putea avea originea din secolul al XVIII-lea.Originea melodiei a fost disputata is disputed.
In zilele noastre, colindele se canta in mod regulat la slujbele religioase de crestine . Unele compozitii au cuvinte care nu prea au teme religioase, insa sunt considerate „colinde.
Deseeori este foarte dificil sa facem o distinctie clara ntre un colind de Craciun si un cantec de Craciun.
Mai multe de la sursa.
Din blogosfera.
Carmen Negoiţă.DACĂ E DUMINICĂ, E… FOLK (37)
Cristian.Un urlet ca sunetul de corn
Gabriela Elena.Scrisoare iernii
Mirela Pete.Noi umblăm a colinda
G a b i, My heart to your heart 