Francesco si Laura

Francesco si Laura

Josef Manes – The Meeting of Petrarch and Laura at Avignon in the Year 1327

 

Casa di Francesco Petrarca, Laura e il Poeta

Marie Spartali Stillman – The First Meeting of Petrarch and Laura

Philippe-Jacques van Brée – Laure et Pétrarque à Fontaine de Vaucluse

Marie Alexandre Valentin Sellier – La farandole de Pétrarque

sursa poze

Acum mai bine de şase veacuri, anume în 6 aprilie 1327, la ceasul slujbei de dimineaţă, în biserica Sfînta Clara din Avignon, un tînăr italian zăreşte, printre credincioşii veniţi să se roage, pe o tînără provenţală care-i atrage luarea aminte prin frumuseţea, gingăşia şi puritatea expresiei.Privirile lor se întîlnesc, şi din această întîlnire de o clipă se iscă între ei o atracţie fulgerătoare.Cu deosebire, tînărul e robit cu totul şi pentru totdeauna.

Tanarul se numea Francesco Petrarca, iar frumoasa fata de care s-a indragostit pentru totdeauna era Laura.

Reprezentant de frunte al liricii universale, Francesco Petrarca a fost unul dintre primii umanisti ai Renasterii. Gloria sa literara, recunoscuta chiar din epoca (in 1341 a fost incoronat, la Roma, ca rege al poetilor), se revendica, mai cu seama, de la florilegiul de poeme scrise in toscana, inchinate iubitei sale Laura de Noves, reunite sub titlul Cantonierul.Aceasta masiva culegere de poezii de dragoste surprinde prin delicatete,armonie,cultul pentru frumos si marea ei putere de idealizare a femeii.Marcand dorinta despartirii de lumea mistico-scolastica a Evului Mediu, ,,pe care intelectul o admite , dar pe care inima o respinge, iar inchipuirea o condamna (Francesco de Sanctis), poemele lui Petrarca se caracterizeaza printr-o perfectiune prozodica fara egal si exprima sentimentele si starile sufletesti ale unui indragostit fara leac: duiosia, melancolia, visarea voluptuoasa, resemnarea contemplativa.

Am obosit atîta gîndind cum gîndul meu…

din volumul„Petrarca -Sonete”

traducere de Lascăr Sebastian(Editura Tineretului-1959)

Am obosit atîta gîndind cum gîndul meu
Nu obosi să-ţi fie doar ţie închinat.
Cum singur nu-mi curm traiul acesta blestemat,
Să scap de apăsarea oftatului meu greu?Cum- lăudîndu-ţi chipul şi zîmbetul anume,
Şi buclele, şi ochii la cari mă tot gîndesc-
Nu-mi osteneşte graiul, nici vorbe nu-mi lipsesc,
Că pot o zi şi-o noapte să te mai strig pe nume?
Cum paşii mei au încă puterea să-nsoţească
Mereu şi-oriunde urma şi umbra-ţi îngerească,
Pierzînd zădarnic viaţa spre-a inimii ruină?

Şi dacă stric atîta hîrtie şi cerneală
Scriind de tine; dacă într-asta-i vreo greşeală,
De vină e Amor, nu arta mea-i de vină!