Arhive blog

Veronica Micle(22 aprilie 1850 – 3 august 1889), poetă română

Veronica Micle

De-ai şti…

de Veronica Micle

De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu.

Ah! Du-te…, de Veronica Micle

Veronica Micle n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele şi traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu.

Ah! Du-te…
de Veronica Micle

Ah. du-te, tu suspinul meu,
Departe să te duci mereu;

Şi de-a mea jale nimănui
Pe unde-i trece să nu spui.

Pe lume să nu te opreşti,
În vânt să nu te risipeşti;

Te du-n întinsul nesfârşit
De dorul meu călăuzit

Şi acolo rămâi pierdut
În lume de nimeni ştiut.


Din blogosfera.

Geanina.Dacă…,  Orfiv.Wyston Hugh Auden (1907 – 1973) – Cântec de leagăn,   Caius.Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 10, Călin Hera.Clasamentul de pe scara blocului

Iubită dulce, o, mă lasă…

 

 



Iubită dulce, o, mă lasă…

de Mihai Eminescu

Iubită dulce, o, mă lasă
Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc,
Să mângâi păru-ţi d-auree mătase,
Privindu-te, de-amor să nebunesc!
Ah, braţul tău rotund e alb ­ se lasă
Cu graţie pe umerii-mi ­ privesc
În ochii tăi, în faţa ta ­ în gura jună
S-ascult uimit la vorba ta nebună!

Nebună, că nu are şir şi minte,
Ci graţie ş-amor copilăros,
La gura ta, care zâmbind îmi minte
Spre-a coperi misterul cel duios,
Ce-mi spune nu ­ când da ochiu-ţi fierbinte
Din genele-i îmi spune voluptos ­
Ah, tot amorul meu, copil în raze,
E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă!

Surâsul tău o rază e de soare,
Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,
Şi sânul tău de vergină, ninsoare,
Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,
Când tremurând priveşti şi zâmbitoare
La-a lui dulci flori ce cresc alăturea ­
Şi sărutarea ta ­ oh, spune, spune
Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa,
Speranţele-i, şi binele-i, şi tot!
Un vis ar fi amestecat cu ceaţa,
Un chin ar fi ­ ce l-aş sfârşi să pot;
Pe când astfel o noapte e măreaţă,
Pierdută-n stele ce în ceri înot,
Prin ele trece melancolic luna ­
O gură dă-mi, iubito ­ şi-ncă una!

Spre sărutare gura-ţi se încreaţă
Şi ochii tăi privesc întunecat
Şi visători. ­ Iubito, tu, glumeaţă,
Nu ştii c-a săruta e un păcat
Şi că-n întunecata lor dulceaţă
Nu s-uită ochii de copii vodat’ ­
Fără să plângă-n urmă-a lor langoare
Şi voluptoasa lor întunecare!

Căci ce ai zice dacă eu acuma
Aş uita toate… tu mă înţelegi ­
E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa
Ca toată firea mea în lanţ s-o legi ­
Dar vorba aceea serie-ori de glumă,
Cu care pasiunea-mi s-o diregi
Vei spune tu? ­ O, taci – o, taci, n-o spune ­
Ai spus-o? -S mânios, tu, -nţelepciune!

În van vorba ta blând povăţuieşte ­
La seriozitatea ta surâd;
Spre sărutare gura-ţi se-ncreţeşte;
Spre sărutare ochii tăi se-nchid;
Şireată eşti! sub geana ce umbreşte
Ochii-ţi sclipesc, şi-mi pare că ei râd;
Cu braţul ţi-i acoperi?… Supărată?
Ce te prefaci, iubita mea şireată?

Vinerea Patemelor 26 martie 1882

Fetiţule dragă,

Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din „O mie şi una de nopţi”

Emin

Mihai Eminescu(născut ca Mihail Eminovici) (15 ianuarie 1850,Ipoteşti – 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.


Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle

 

sursa poza

Iunie 1882

Din luna lui Iunie 1882.

A plâns scriind-o.

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea

lui Emin

August 1882

Măi fată nebună şi drăgălaşă,

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel – căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

Emin



Glasul durerei,Veronica Micle

rain_forest

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi`n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu intrebi, plecând cu jale ochii `n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blanda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

Veronica Micle, n. Câmpeanu, ( 22 aprilie 1850, Năsăud – 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele şi traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu.

Filomela,fiica lui Panndion, regele Atenei. Cumnatul ei, Teseu, i-a taiat limba, pentru a nu putea destainui nimanui purtarea lui necuviincioasa fata de ea. Filomela insa a scris cele intamplate, cosind totul pe un peplu pe care l-a dat surorii ei, Progne. impreuna, cele doua surori au vrut sa se razbune, dar Teseu a prins de veste la timp, insa nu le-a putut face nici un rau, fiindca zeii 1-au prefacut pe el intr-o bufnita, pe Filomela intr-o privighetoare si pe Progne intr-o randunica.