Arhive blog

Povesti din Sibiul copilariei mamei mele

Sibiu
Mi-a venit ideea sa povestesc ceva frumos despre orasul copilariei mamei mele,Sibiul, dupa ce am citit ca in 26 iulie s-a nascut Samuel von Brukenthal (26 iulie 1721, Nocrich – 1803, Sibiu), jurist sas, guvernator al Transilvaniei, colecţionar de artă şi fondator al muzeului din Sibiu care îi poartă numele.Poate ca intamplator sau nu,am mai citit astazi ca oraşul Sibiu va face parte, de anul viitor, din itinerar turistic european din România.

Dimineata am fost pe la mama mea sa vad cum se simte si sa-i duc ceva.Bineinteles ca i-am spus si ei ce am citit in calendarul zilei.Atat i-a trebuit si a inceput sa-mi povesteasca despre Sibiul in care a copilarit.

free-picture-artistic-architectural-sibiu

Familia mamei nu a fost instarita si stateau in chirie intro casa cu 14 apartamente si o curte interioara cu o poarta frumoasa de lemn.Proprietareasa imobilului facuse un regulament care era respectat cu strictete de toti chiriasii fara ca cineva sa aiba ceva impotriva.Fiecare familie avea o zi cand spala rufele in spalatoria casei,fiecare avea in pod sarmele in care-si intindeau rufele spalate,o  zi de batut covoarele,aveau si beci,iar curatenia era pastrata de toti chirisii,la fel si orele de liniste (intre 12-15 daca nu ma insel).In plus,poartea se inchidea fix la ora 22:00 si rar se intampla ca unul dintre ei sa intarzie.

Sibiu,curte interioara

In serile de vara,oamenii obisnuiau sa stea de povesti pe banca din curte pana tarziu si se bucurau de mirosul imbatator al florilor de Regina-noptii care cresteau pe un mic spatiu verde de sub un geam.Erau un fel de familie mare cu copii,pisica si caine.

Sibiu,_ochiiDespre „ochii” acoperisurilor aici.

In acea perioada,sibienii care stateau mai bine cu banii obisnuiau sa participe la cursele de cai de la hipodrom,mergeau la teatru sau opera,la cinematograf sau la muzeul Bruckenthal.Tot la muzeu era si locul de intalnire al fetelor care mergeau la cofetarie dupa ce primeau salariul.

Duminicile, lumea mergea la biserica si la plimbare cu caleasca daca-si permiteau.Iarna se plimbau cu sanii trase de cai,iar de Craciun,parintii  ii faceau mamei mele un cadou deosebit,o plimbare cu sania pana la Dumbrava.Tot de Craciun,copiii mergeau la proprietareasa cu prajituri si primeau cadouri de la ea.

Am fost si eu la Sibiu in copilarie cu parintii mei,din pacate,nu mai traia nimeni din familia mamei.Am mai fost odata acum cativa ani,la invitatia unor cunostinte.Era  de ziua mortilor (1 noiembrie) si am trecut pe la cimitir sa punem o lumanare si flori la mormintele bunicilor mei care au murit inainte ca eu sa ma fi nascut. Apoi am luat masa la restaurant si nu oriunde,ci la restaurantul hotelului Imparatul Traian unde neam de neamul meu n-a fost si nu stiu daca va mai fi vreodata.

Bineinteles ca am vizitat si casa copilariei,casa a carei poarta de lemn are un soare sculptat,am trecut si pe la manastirea Ursulinelor unde mergeau la scoala copiii de religie luterana,am trecut si pe Podul Mincinosilor, am vazut ruinele teatrului care a ars chiar cand se juca „Focul”,daca am retinut bine.

E tare frumos Sibiul si cred ca sibienii sunt mandri de orasul lor,capitala europeana in anul 2007.

Doi copii deosebiţi au nevoie de tatăl lor

good_samaritan_watts

Despre bunătate sufletească„.Degeaba le-am avea pe toate :inteligenta, cultura ,istetimea ,supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca in profesorul din Lectia lui Eugen Ionescu),daca suntem rai,haini,mojici si vulgari ,prosti si nerozi,doi bani nu facem, se duc pe apa simbetei si inteligenta ,si eruditia ,si supradoctoratele ,si toate congresele internationale la care luam parte,si toate bursele pentru studii pe care le cistigam prin concursuri severe.

 

Nimic nu poate inlocui si suplini nitica bunatate sufleteasca,nitica bunavointa,toleranta,intelegere.Nitica sustinuta buna-cuviinta.
Nicolae Steinhardt,
Primejdia Marturisirii, p. 56
Edit. Humanitas

Doi copii deosebiţi au nevoie de tatăl lor
Andrei şi Paul. Două ghemotoace blonde, de 9 şi 5 ani, două poveşti despre zâmbetele şi lumina copilăriei. Două suflete calde, curate, care acum încearcă să înţeleagă ce se întâmplă. Nu ştiu de ce tati, care se juca cu ei tot timpul, râdea, era plin de viaţă, stă acum numai în pat. Nu înţeleg nici de ce o găsesc pe mami din când în când cu ochii plini de lacrimi, pe care încearcă, atunci când e cu ei sau cu tati, să le ascundă. De ce viaţa lor, care era atât de frumoasă, de plină de căldură şi de zâmbet, se învârte acum în jurul unor cuvinte ca malign, metastază, analize, clinică, operaţie…Andrei, Paul şi mama lor au pentru Doamne–Doamne o singură dorinţă, mare cât sufletele şi toate speranţele lor: să–l ajute pe tati să se facă bine.

Colegii lui de la Primăria municipiului Sibiu l-au ajutat enorm, au reuşit să-i obţină o consultaţie la o clinică din Viena. După consultaţie, programată pe 9 martie, medicii vor decide ce trebuie făcut mai departe.
În speranţa că, citind povestea lui, alţi oameni cu suflet mare şi cu posibilităţi materiale li se vor alătura, astfel încât atunci când specialiştii de la Viena vor decide ce trebuie făcut familia să aibă banii necesari pentru acoperirea cheltuielilor. Pentru că le e dor de el. Pentru că au nevoie să-l vadă intrând pe uşă zâmbind, spunând o glumă. Pentru că vor ca soţia lui să şteargă de pe obraz doar lacrimi de bucurie. Şi pentru că Andrei şi Paul îşi doresc foarte mult să se joace din nou cu tati.

Cei care doresc să-l ajute pe Marius o pot face depunând bani în conturile:
RO 84 BTRL 0330 1201 B556 70 XX – LEI
RO 59 BTRL 0330 4201 B556 70XX – EURO
RO 11 BTRL 0330 2201 B556 70XX – DOLARI
deschise la Banca Transilvania Sibiu, filiala Bălcescu, pe numele Kara Dobref Marius

Povesti despre obloane de lemn si acoperisuri cu ochi

Belle de Jour concurs: Cultura pe continentele lumii.Logo-ul concursului este făcut de Vic.

Locuim intrun bloc mai vechi intrunul din primele cartiere ale orasului muncitoresc, candva.Blocurile sunt P+II, la subsol sunt beciuri, iar deasupra e podul si acoperisul cu tigle.Imi place cartierul in care locuiesc de atatia ani, de fapt, locuiesc aici de cand m-am nascut.Avem si zona verde si locuri de joaca pentru copii, copaci, gard viu, flori.Cel mai mult imi place ca la geamuri avem obloane de lemn.Si in casa parinteasca (tot la bloc) aveam obloane la geam.Obloane mari, de lemn, cu trei gauri ca sa patrunda cat de cat lumina lunii.In copilarie ne inchipuiam ca Mos Craciun si Iepurasul de Paste se uita prin gaurile de la obloane ca sa vada daca suntem cuminti.Ce dor mi-e de copilarie!Ce dor mi-e de oamenii de atunci!Putini au mai ramas in lumea asta.

De ce imi plac obloanele de lemn?Cum sa nu-mi placa cand vara ne fac umbra in casa, umbra cu raze de soare, umbra cu dungi de lumina.Obloanele noastre sunt asemanatoare cu cele din pozele pe care le-am postat aici.Multi oameni si-au pus geamuri termopan si au fost nevoiti sa renunte la obloane.Pentru a face umbra si-au pus jaluzele verticale sau orizontale, unii si-au pus rolete, dar umbra din camin nu e aceeasi, nu are acelasi farmec, mister.

sibiu_piata_micaPentru ca am vorbit atata despre obloane, mi-am amintit de ochii din acoperisurile cladirilor vechi din Sibiu.Mama mea a copilarit in Sibiu si am vizitat orasul copilariei ei intrun an cand am fost la cimitir de ziua mortilor.Cine a vizitat Sibiul a remarcat cu siguranta ochii din acoperisuri care vegheaza asupra orasului.Iata ce am gasit pe net despre ochii Sibiului.

Cel mai mare şi mai bine păstrat sit arhitectural medieval din Europa, Sibiul, este vizitat în această lună, de câţiva dulgheri germani, păstrători ai vechilor tehnici din Evul Mediu.

Unici în peisajul viitoarei capitale culturale a Europei, dulgherii germani lucrează la acoperişurile cu ochi ale oraşului.

103

Sibiul este unul din puţinele locuri din România unde se mai păstrează acoperişurile cu guri de aerisire în formă de ochi. Cei mai cunoscuţi astfel de „ochi” sunt cei ai caselor din centrul istoric al Sibiului, îndeosebi din Piaţa Mare. De la execuţiile din Evul Mediu, până la masacrul din timpul Revoluţiei din 1989, „ochii” din Piaţa Mare au „văzut” cele mai importante momente din istoria Sibiului.
„Încă din Evul Mediu, aceşti ochi par ochii unor fiinţe. Oraşul era ca un arici, casele fiind dispuse pentru a se apăra, iar prin aceşti ochi, se putea observa totul”, a declarat, pentru Agenţia ROMPRES, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Vasile Crişan.
Numiţi de specialişti lucarne, „ochii” au funcţia de  plămâni. „Aceste lucarne, cunoscute la Sibiu ca nişte ‘ochi’, realizează de sute de ani ventilarea podurilor. Practic, aerul circulă în unele acoperişuri din zona veche, doar prin aceşti ‘ochi’, care permit şi observarea, asemenea unor ferestre”, a precizat arhitectul şef al judeţului Sibiu, Corneliu Drăgan.
În prezent, lucarnele mai pot fi zărite doar la casele construite în Evul Mediu. Locul „ochilor” a fost luat, în ultimii ani, de ferestrele de mansardă, deşi, mulţi sibieni ar dori să îşi pună „ochi” la casă, dar nu mai există mulţi dulgheri care să ştie meşteşugul lor.
Unul din dulgherii care vor să păstreze tradiţia din Evul Mediu intactă este un tânăr german, venit la Sibiu de câteva zile, care face parte dintr-o organizaţie profesională germană înfiinţată în secolul 13. Dulgherii germani de la Sibiu sunt meşteşugari ai Frăţiei Dulgherilor Liberi (Freie Begegnusschaft), care au ajuns, de-a lungul ultimilor ani, şi prin alte locuri din Transilvania, dar şi la Bucureşti.
Dulgherii germani ajunşi în România au pornit într-o călătorie care va dura 3 ani şi o zi, timp în care nu au voie să se apropie la mai puţin de 50 de kilometri de casele lor. Tinerele calfe trebuie să se iniţieze în arta dulgheriei în mai multe locuri din lume pentru a putea să devină meşteşugari adevăraţi.


Foarte uşor de remarcat pe stradă, dulgherii germani au o îmbrăcăminte medievală, numită Kluft, ceea ce se traduce prin haine negre, de postav, speciale pentru meşteşugarii călători. Timp de trei ani, dulgherii nu au voie să îşi schimbe ţinuta, umblând doar în aceste haine. Pe cap, ei poartă pălării negre, de piele sau de fetru. Pantalonii evazaţi din catifea reiată au două buzunare, unul în care poartă un metru de lemn, iar altul în care păstrează o monedă sau o bancnotă, singura cu care au voie să plece de acasă şi care trebuie adusă înapoi.
Apartenenţa la breasla dulgherilor este dată de lavaliera numită Ehrbakeit. Ţinuta unica a acestor personaje din Evul Mediu se mai compune dintr-o tunică şi vestă cu nasturi metalici. În călătoria lor de iniţiere, dulgherii poartă un toiag şi o boccea.
Buni restauratori, dulgherii germani sunt unii din cei mai experimentaţi meşteşugari din lume.”

atheneum