Arhive blog

Acel ceva dintre aripa si aer,Nichita Stanescu

Acel ceva dintre aripa si aer

proză
din „Sudoare de piatra”-1982

Nichita Stănescu

Prietenul meu de o viata, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus doua, trei vorbe despre cutremurul care ne-a indoliat tara. Nu pot sa-i reproduc intocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot sa-l spun intocmai. Mi-a zis: „Iesisem descult pe pamant si m-am apucat de un copac. Copacul se tinea de mine si eu cu el. Amandurora ni se facuse frica”.
Sa fi vrut vreodata sa exprim vorbirea ce-am avut-o din frageda copilarie pana la tremurata adolescenta, – vorbirea mea cu batranul gutui din fata ferestrei, cu verdea de iarba din curte, n-as fi fost in stare sa zic mai corect decat a zis Grigore de copac.
Trista comunicare, dar totusi ce comunicare, dumnezeule!
Vine o vreme cand te trezesti vorbind si spunandu-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezesti dand de mancare unei vrabii, dar nu din milosardie, ci pur si simplu.
V-ar supara, prieteni, daca n-as spune ca sunt contemporan cu iarba verde, cu gandacii de bucatarie, cu intepatoarea albina, cu nenorocita de furnica, clasa salahora a gazelor, ca sunt contemporan cu acea neagra capra de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul si cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu imi mai tihneste sa-l miros ca lumea?
Si ca veni vorba, ia uitati-va si voi la el!
Hai, sa nu-i mai lasam pe unii dintre ai nostri sa spuna totul despre ceva!
Sa fim generosi. sa lasam nenascutilor dreptul de a vedea cu ochi prospeti si cu fiinta singuratica inca o data ceea ce vazuram si noi cu ochi proaspat.
– Ce faci bre?
– De unde vrei sa stiu?!

Această ţară de vis

de Nichita Stănescu

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

„…m-am hotarat sa-mi reincep viata”(Adrian Pintea)

Adrian Pintea

AP: Eu am trecut printr-o perioada de dezgust fata de realitatea cotidiana, putin mai lunga decat ar fi trebuit. Ajunsesem sa nu mai suport imbecilismul, desincronizarea de lumea cea adevarata, agresivitatea prostiei si a tembelismului de partid si de stat, care au efecte cumplite la nivelul artei. Toate astea m-au determinat ca, la un moment dat, sa fiu bantuit de gandul de a renunta. Iata insa ca lucrurile au inceput sa se schimbe si, victima a aceluiasi optimism deplasat si incurabil, m-am hotarat sa-mi reincep viata. Pentru ca imi doream, pentru ca am convingerea ca intotdeauna trebuie sa incerci si ca trebuie sa dai foc corabiei trecutului, obicei viking foarte sanatos, pentru ca inca mai cred in luatul de la capat, cu o forta noua si cu un gand mai bun. Ceea ce ma anima pe mine, oricat de greu mi-ar fi, e credinta in Dumnezeu – sunt convins ca Dumnezeu s-a apucat sa-l creeze pe om nu dintr-un capriciu – si in singura calitate care deosebeste omul de animal si anume – capacitatea de a iubi constient.

Interviu Formula As – Lumea romaneasca

Adrian Pintea spunea:“Important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de TEME ALE EXISTENTEI, în care să credem cu adevarat…”


Adrian_Pintea ( 9 octombrie 1954, Beiuş –  8 iunie 2007, Bucureşti), actor român de teatru şi film.

Poezii,Eusebiu Camilar

Sepia-Leaves

Frunze

de Eusebiu Camilar

Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivã toate sub talpa mea fosnesc…

În palmele întinse le prind necontenit,
Asa cum cad, cu pete de soare vestejit.

Cad fosnitoare frunze sau clipele se cern?
Odatã la picioare speram sã ti le-astern…

Deopotrivã, toate sub talpa mea fosnesc,
Din mâna mea cãzute sau dintr-un pom ceresc.

(“Poezii”, 1964)

sursa foto


Rămâi să mai ciocnim o cupă
de Eusebiu Camilar

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare…
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare

…Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău…

…Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime…
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii…

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…

(Text reprodus din revista „Cetatea Moldovei” 2, 1943, p 180 – 181)

Eusebiu Camilar

Eusebiu Camilar (7 octombrie 1910, în comuna Udeşti, judeţul Suceava – 27 august 1965, Bucureşti), scriitor şi traducător român. A fost căsătorit cu poeta Magda Isanos.

Constantin Brancusi intrun poem

Constantin Brâncusi, sculptor român-video

Constantin Brancusi in atelierul lui, ca. 1933–34

Constantin Brancusi in atelierul lui, ca. 1933–34

„Scriu ca să mă justific…în ochii copilului care am fost.”Octavian Paler

masina de scris


Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.
Bernanos

Câteva lămuriri

Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele.
Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”?
E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă”. Prin „viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.

24 august 2000
Octavian Paler
Deşertul pentru totdeauna


Remember Octavian Paler

Octavian Paler ( 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — 7 mai 2007, Bucureşti) a fost un scriitor, jurnalist, editorialist şi om politic român.

După evenimentele din decembrie ’89, fondează împreună cu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu ş.a. Grupul de Dialog Social, care se evidenţiază prin poziţiile sale anti-comuniste. Devine, pe rând, director onorific şi editorialist al ziarului România liberă, apoi editorialist la Cotidianul şi Ziua.

Rămâne un jurnalist şi comentator apreciat. Participă la talk-show-ri, pe teme de politică, de moralitate etc, la diferite posturi de televiziune. În ultimii ani de viaţă, devine un critic acerb al clasei politice româneşti.

A realizat un film de televiziune dedicat satului natal, Lisa.

Site in memoria maestrului Paler

741


Într-o gară,Octavian Paler


Într-o gară din „Rugaţi-vă să nu vă crească aripi

 

Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi sunt destui călători care vin şi călători care pleacă. De ce vin? De ce pleacă? Dar e prea devreme să întreb. Filosofii, istoricii, profeţii şi toti ceilalţi care se ocupă cu sensul existenţei dorm încă. Au citit până noaptea târziu şi nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită. Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineinţeles în sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă? Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi, extenuaţi de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta, care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte, nu ştiu de ce stau oamenii prin salile de aşteptare ale veacului. Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu, între doua ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri, au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău? Nu ştiu.Cei care explică astfel de lucruri complicate dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări şi ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii în timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau ca o dimineaţă imensă, încât, stau mai departe în această jumatate de mirare şi jumatate de spaimă, prudent, să nu fac vreo gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea. Ar intoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici, intr-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi. Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie, dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebari. Deci, mă strecor din gară tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine. Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare nu ştiu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi. Şi nici nu pot să întreb trecătorii. Risc să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior şi să rădă: „Nu ştiai? Ne-am hotărăt să venim, să plecăm, să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?” Mai bine nu întreb. Tac şi mă uit la ferestre. sursa

 

Octavian Paler

Octavian Paler

„A muri inseamna a pleca intro stea”.Acum doi ani,in 7 mai 2007 ,Octavian Paler a plecat intro stea.

Octavian Paler, prozator, eseist, reputat jurnalist şi editorialist român, comentator al fenomenelor politice şi culturale româneşti (s-a nascut in 2 iulie 1926,localitatea Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov ).

Despre dragoste

Fara IUBIRE nu exista viata!
IUBITI-VA!
Si alungati bezna aceasta ce ne sugruma in fiecare clipa!

 

Iubirea nu constientizeaza, nu ascunde si nici macar nu ignora defectele, ci pur si simplu le arde.

 

O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavara.

 

Daca nu ai iubi, cum ai putea pretui orbitoarea lumina a soarelui si mangaietoarea lumina a lunii?

 

Iubirea impartasita de oameni este forta cea mai mare care exista in lume si izvorul cel mai important pentru poezie…

 

Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu!

 

Poti da fara iubire, dar nu poti iubi fara daruire…

 

Iubirea e tot ce dorim, iar, in final, e tot ce-am avut.

„Intoarcerea Fiului Risipitor”

Radu Tudoran, pe numele său adevărat Nicolae Bogza, fratele lui Geo Bogza a murit în dimineata zilei de 18 noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni, din cauza unei boli a arterelor, după mai multe intervenţii chirurgicale care n-au reuşit să-l salveze. Fratele său mai mare, Geo Bogza, a murit un an mai tîrziu.. Nostalgia puternică manifestată faţă de călătoria pe mări a moştenit-o probabil de la tatăl său, Alexandru Bogza, funcţionar al marinei comerciale.

După ce termină Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu în anul 1930 şi, apoi, Şcoala Militară de Ofiţeri de la Sibiu în anul 1932, funcţionează timp de şase ani (1932 – 1938) ca ofiţer al Armatei Române.

Renunţă la cariera militară în anul 1938, an în care debutează cu un reportaj în revista „Lumea românească”, condusă de Zaharia Stancu. Există, desigur, o relaţie evidentă între demisia sa din armată şi primele sale reuşite literare. Tot acum, îşi schimbă numele literar din Nicolae Bogza în Radu Tudoran, pentru a nu sugera nici un fel de legătură directă cu fratele său.

Fragment din Intoarcerea Fiului risipitor „…o poveste de iubire fara sfarsit, o iubire ce revine ori de cate ori el este obosit, saracit sufleteste, flamand de ea. Iar Eva il accepta neconditionat, sacrificand de fiecare data pentru el „vitelul cel gras”.Mi-a placut foarte mult acest roman de dragoste si l-am citit de vreo trei ori cand eram mai tanara.Acum citesc putin si doar de pe net.

Hai să coborâm, hai înapoi în odaiţa noastră! Nu mi-e frică de ploaie. Am să-i cer părintelui Gherasim o sobiţă, am să aduc lemne, am să fac focul; tu să nu faci nimic. Să stai în pat şi să fii cât ai să vrei de posomorât; n-are să-mi fie frică; mă multumesc cu oricare chip al tău. Haide înapoi şi lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te supăr cu nimic, n-am să mă mişc, n-am să respir, nici n-ai să mă simţi. Dacă are să-ţi fie foamne, am să-ţi aduc lapte cald şi pâine proaspătă. Am să mă duc pe lac cu părintele Gherasim şi am să prind chefali; dacă nu ţi-or mai place chefalii, am să mă duc pe plajă, până departe, la pescari, şi am să-i rog să răscoleasca marea ca să dea de scrumbii. Ştiu cum vrei scrumbiile: fripte la grătar şi stinse cu sos de untdelemn şi lămâie; mai avem un bidon de untdelemn grecesc; hai cel puţin până terminam bidonul! Am să mă duc departe pe câmp, până am să găsesc bostanie unde să mai fie pepeni. In septembrie, pepenii nu mai sunt buni, dar îţi jur că am să caut unii să-ţi placă! Şi dacă are să-ţi treacă foamea, am să-ţi pun o ţigară bună în ţigaretul de chihlimbar, am să-ti aduc taciunele în palmă, să aprinzi. Şi în fumul albastru al ţigării tale, am să descopar visele mele cele mai frumoase.
Hai inapoi! Daca n-o să-ţi placă ţigara, am să-ţi aduc o narghilea, să fumezi dimineaţa până seara, în vârful patului, ca sultanii. Şi dacă după ce fumezi are să-ţi fie somn, am să-ţi cânt încet un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată, nu-l ştiu încă, dar îl simt în inima mea; un cântec despre o fată proastă care nu crede în altă fericire decat să-ţi fie sclavă. Şi dacă după ce ai să te trezeşti are să-ţi fie frig, am să-ţi iau mâinile într-ale mele şi am să le încălzesc cu răsuflarea mea. Şi dacă are să-ţi fie dor de mine, am să-mi lepăd veşmintele şi am să mă lipesc de tine, atât de cuminte sau de nebună, cât ai să vrei tu. Nu am să mă împotrivesc niciodată, nici unuia din gesturile tale – şi dacă la urmă nu-ţi va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în mâinile tale, să mă sugrumi – numai vino înapoi, te rog!

„Pe aripile vantului”

In 30 iunie 1936 s-a publicat romanul „Pe aripile vantului” al scriitoarei americane Margaret Mitchell.

„Pe aripile vantului” a fost declarat cel mai romantic film din toate timpurile. Scarlett O’Hara a ramas un simbol al puterii si pasiunii. Iar actrita, Vivien Leigh, a fost, si ea, o mare indragostita. L-a iubit pe Laurence Olivier pana la moarte.Sprancenele arcuite dramatic, talia „sugrumata”, ochii dati peste cap. Palida, sprijinita de o coloana dorica, in fata unui panou pictat cu turturele si ciresi infloriti. Sau ea, pierduta in bratele lui, iar el o priveste dominator si tandru in ochi. Amandoi sunt machiati intens cu negru. Vivien Leigh si Laurence Olivier in anii ’40. Ea a ramas celebra pentru rolul Scarlett O’Hara din „Pe aripile vantului”. El, pentru Hamlet. Ea era mereu nervoasa, nelinistita, obositoare. Era rasfatata, mandra si foarte constienta de frumusetea ei. „Oamenii foarte frumosi fac propriile lor legi”, spunea ea, cinica. Zambetul de pisica, gropitele din obraji, ochii reci si verzi, silueta fragila. Vivien Leigh avea un tip rar de feminitate, impunea prin eleganta, cerea ocrotire si, nu in ultimul rand, avere. Facea parte din casta celor foarte talentati si alintati. Cei carora li se cuvin omagii, ploconeli si ofrande. Cu barbatii din viata ei a avut relatii profunde, consumatoare, tenebroase. Iubea pasional si era foarte geloasa. Olivier era mai in varsta cu sapte ani decat ea. Cei doi au avut un mariaj furtunos, presarat cu certuri si impacari sonore. Chiar daca enervantul, crudul, fascinantul, iubitul si detestatul Larry a divortat de ea, pentru, ca, evident, s-a inamorat de alta, Vivien l-a iubit pana la moarte. A avut pretentia sa i se spuna Lady Olivier si pastra poza lui pe semineu, acolo unde ar fi trebuit sa stea statuetele de Oscar. Acestea serveau altor scopuri, destul de edificatoare pentru respectul cu care trata ea premiile. Cu una dintre statuete proptea usa de la baie. Cu cealalta spargea nuci in bucatarie. N-a vrut sa divorteze de Olivier si a facut crize, scene si lesinuri. A amenintat ca se sinucide. Suferea de sindrom maniaco-depresiv, avea tristeti adanci si stari euforice, fuma enorm. Patru pachete pe zi. Fumatul a ucis-o lent. Vivien Leigh a suferit de tuberculoza, boala romanticilor, a murit la doar 53 de ani. Catre sfarsitul vietii, frumusetea chipului i se inecase intr-o expresie de suferinta, batranete prematura si durere. In „Primavara romana a doamnei Stone” (1961), interpreta rolul unei femei trecute, agatata cu disperare de imaginea ei de femeie fatala. Exploatata fara scrupule de un gigolo obraznic, cu bicepsii lui Warren Beatty. A urmat rolul Annei Karenina, care i s-a potrivit ca o manusa. Contesa sinucigasa, pasionala si patetica, apoi fragila Blanche du Bois, din „Un tramvai numit dorinta”. Avea o inclinatie speciala pentru melodrama si spunea ca „e mai usor sa-i faci pe oameni sa planga decat sa rada”.

Scorpion tipic, plina de magnetism, misterioasa si preocupata de fenomene oculte, ambitioasa si autodistructiva. Consulta horoscoapele de toate felurile. Exploziva combinatie cu Geamanul Olivier a esuat in pofida predictiilor. „Scorpionii ard lumanarea la ambele capete, se autodevoreaza si nu au deloc instinct de conservare, asa, ca mine. Eu plutesc intre fericire si chin, plang usor. Sunt un amestec intre hotararea mamei mele si optimismul tatalui meu. Sunt ingrozitor de posesiva. Sunt nonconformista. Spun ce gandesc si nu ma ascund.” Teribila femeie. Cand juca, era in transa. Si-a lasat fiica de izbeliste pentru a avea o cariera de succes, si-a parasit primul sot pentru a se marita cu Laurence Olivier. Pacatele tineretilor. A trait cativa ani buni intr-un interesant „patrulater conjugal”. Laurence Olivier era casatorit cu o oarecare Jill Esmond, ea era maritata cu primul sot, avocatul Leigh, care avocat a devenit bun „prieten” cu sotia lui Olivier. S-a maritat cu Olivier abia in 1940. Domnisoara de onoare pierduta i-a fost Katharine Hepburn. Cand bunul Larry o va fi parasit pentru Joan Plotwright, ea l-a acuzat de adulter, ca si cum ea nu ar fi facut acelasi lucru la vremea ei. Au urmat niste ani frumosi si rai. Pe vremea cand filma „Cezar si Cleopatra” a fost diagnosticata cu sindrom maniaco-depresiv. Incerca sa-i fie nevasta buna lui Larry, dar nu reusea. A pierdut doua sarcini, iar divortul i-a grabit sfarsitul. Era bolnava de TBC si fuma in continuare. Se insingurase. Prefera compania pisicilor ei siameze si recitea „Pe aripile vantului”, cartea care i-a schimbat viata. Scarlett O’Hara a fost rolul vietii ei. Multi au afirmat ca Vivien Leigh nu ar fi fost niciodata o mare actrita, dar ca naturaletea lui Scarlett a salvat-o de la uitare. Nedrepte afirmatii. E adevarat, „Pe aripile vantului” a fost un fenomen inca de la aparitia cartii. Clark Gable este Rhett Butler si nimeni altcineva. Fusese vorba ca rolul sa-i revina lui Laurence Olivier, ar fi fost o combinatie fatala pe ecran, cei doi amanti explozivi, dar Vivien nu a fost de acord. A avut intuitia exacta ca va fi pusa in umbra de el. S-a chinuit sa vorbeasca cu accent sudist, ea avea accent britanic, s-a straduit sa para topita de sarutarile lui Gable pe care nu-l suporta si care avea o respiratie de cowboy, fatala fragilei doamne care umbla cu sarurile dupa ea. Ura din rasputeri corsetele si crinolinele. Norocul ei cu talia de viespe de la mama natura. Se nascuse in India, iar mama ei privea timp de 15 minute in fiecare dimineata muntii Himalaya pe tot timpul sarcinii pentru ca frumusetea lor sa se rasfranga asupra viitoarei copile. A pastrat peste ani aerul exotic si complicat pe care il are o mica aristocrata englezoaica crescuta in Orient. Parea ca nici nu cunoaste gesturile prozaice ale zilei, ca nu mananca, de exemplu. „Farmecul unei femei e pe jumatate iluzie.” Sunt gandurile unei femei inteligente care a iubit mult si fara noroc.

© copyright VIVA!