Arhive blog

Casuta de basme si legende

Astazi vreau sa vorbesc despre o stire pe care am citit-o acum vreo  doua zile despre un proiect minunat,”Satul basmelor”.

„Consiliul Judeţean Covasna, alături de instituţii similare din două judeţe înfrăţite din Ungaria şi Suedia, intenţionează să implementeze un proiect privind înfiinţarea unui „sat al basmelor”, în care copiii să îşi însuşească reciproc culturile şi tradiţiile…”

M-am gandit atunci de ce nu s-ar face mai multe sate de povesti sau macar casute de povesti pentru toti copiii,parintii si bunicii lor?Toate fetitele isi doresc sa fie printese,iar baietilor le place sa fie luptatori viteji.Nu stiu cat de cunoscute sunt povestile scriitorilor romani,dar cred ca oamenii tineri ar putea realiza un astfel de proiect(cu ajutorul de la „bunici”).Sunt destule basme,legende,chiar fabule frumoase si copiilor le-ar placea sa fie personajele din basm.Bineinteles ca un astfel de proiect ar contribui si la dezvoltarea turismului in acele zone.Cateva exemple:basmele lui Ispirescu, poznele lui Păcală care sunt reunite într-un ciclu de snoave, care stă la baza prelucrărilor ulterioare ale lui Petre Dulfu (Isprăvile lui Păcală). Şi alţi scriitori au scris despre el: Ion Creangă (Păcală), Ioan Slavici (Păcală în satul lui) etc.,fabulele lui Grigore Alexandrescu.

Boul şi viţelul

Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

– Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a vieţii veselă schimbare,
Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc, zise-ndată, niţel fân să-i cer.”

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme, zice, nu-l pot supăra.”
– „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
După prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

– Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit în casă dacă vrei să fii.”

La o mojicie atâta de mare
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit:
Căci fără-ndoială nu putea crede
Ca buna sa rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi prea de dimineaţă,
Să-i găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule, zise, aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
– „Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

De ce liliecii nu au prieteni

Two canaries communicating to each other while a third is listening stock photo

Pasarelele stiu foarte multe povesti.Trebuie doar sa ne facem timp ca sa le ascultam si,negresit vom afla povesti si legende nestiute sau uitate de noi.Astazi mi-a fost dor de povesti si am aflat de la canarii vorbareti de ce liliecii nu au prieteni.

A fost odata ca niciodata.A fost odata cu multi ani in urma,pe vremea cand omul inca nu era pe Pamant.A fost un razboi intre animale si pasari.Nimeni nu a stiut vreodata de ce.S-a intamplat pur si simplu.Toata pasarimea si-a luat zborul spre campul de lupta si si-a facut tabara.Animalele au mers si ele acolo pe picioare.Erau doua tabere de razboinici:tabara inaripatelor si tabara animalelor cu doua picioare.

http://www.bat.ru/

Liliacul s-a alaturat pasarilor.”Am aripi,asa ca trebuie sa fiu pasare.Si cu cat suntem mai multe pasari,cu atat vom castiga mai repede razboiul.”

Prima batalie a fost foarte lunga si grea,dar incetul cu incetul,ghearele si coltii animalelor au reusit sa le vina de hac pasarilor.

Liliacul a vazut ca pasarile pierd batalia si s-a ascuns intro tufa.

Dupa ce s-a terminat marea batalie,animalele si pasarile s-au retras in tabarele lor.

Bizonul,scuipand niste pene dintre dinti a intrebat:”Le-am batut bine pe zburatoare?”

„Da,le-am dat peste clont”,a strigal liliacul cu o voce pitigaiata.

Animalele au tacut.”Ce faci cu noi,liliacule,a strigat castorul dand din coada tare suparat.Tu ai aripi,esti din cealalta tabara”.

„Da,e adevarat,a racnit si ursul.Si vreau sa te manac!”

„Prieteni,calmati-va,coborati cu picioarele pe pamant!”a spus liliacul aratand catre gura lui.”Cand ati mai vazut voi o pasare cu dinti?Cum sa fiu pasare daca am dinti?”

Urma inca o batalie a doua zi,iar liliacul a trecut in tabara animalelor.”Sa le venim de hac ciocurilor”,a strigat liliacul.

De data aceasta pasarile au zburat pregatite de lupta avand soarele in spatele lor,stralucirea soarelui orbind animalele.Pasarile s-au napustit cu ghearele si aripile asupra animalelor.De data asta,pasarile au castigat batalia.Liliacul s-a ascuns din nou intro tufa.

Dupa ce s-a terminat totul si pasarile au zburat inapoi in tabara lor,liliacul s-a alaturat lor pe furis.

Vulturul a spus:”Astazi am castigat batalia,am invins!”

„Da,le-am aratat noi animalelor”,a strigat liliacul.

„Stai putin!”,a croncanit corbul.”Tu ai fost in cealalta tabara”.

„Prieteni!Uitati-va bine la mine!Cand ati vazut voi un animal cu aripi cum am eu?Bineinteles ca sunt pasare ca si voi.”Si si-a falfait aripile cu putere.

„Cred ca ai dreptate”,a spus vulturul.

La fel a procedat liliacul de fiecare data cand erau batalii.Cand vedea ca o tabara e pe cale sa piarda batalia,se prefacea ca face parte din cealalta tabara.

Sefii taberelor razboinice s-au hotarat sa se intalneasca si sa faca o intelegere ca nu se mai putea asa,din batalie in batalie fara un castigator sau invins.

Liliacului ii era foarte greu acum,nu putea sa faca parte din ambele tabere.Sefii stiau ce siretlicuri a folosit si au luat o hotarare in privinta lui.

„Prietenii trebuie sa se ajute intotdeauna unul pe celalalt si nu sa se prefaca a fi ceva cand sunt altceva”,au spus sefii.

„Liliacul are aripi,dar nu este pasare.Are dinti,dar nu este animal.De acum inainte,liliacul va zbura numai noaptea cand celelalte pasari dorm,iar animalele vaneaza.”

Toate vietuitoarele au aprobat aceasta hotarare.

„Intotdeauna vei fi singur,liliacule.Nu vei avea niciodata un prieten nici printre vietuitoarele care zboara ,nici printre cele care merg!”

De aceea liliecii zboara noaptea si nu au nici un prieten.

Liliecii sunt foarte utili atat omului cat si mediului inconjurator in multe feluri.
Liliecii care se hranesc cu fructe si nectar, polenizeaza si imprastie semintele plantelor in padurile tropicale. Multe fructe sau legume (ex.banane, avocado, vanilia, piersicile) depind aproape in totalitate de lilieci pentru polenizare.
Liliecii insectivori, care traiesc si in tara noastra, sunt esentiali in controlul numarului de insecte. De exemplu, un „Pipistrellus pipistrellus”, care este unul din cei mai mici lilieci de la noi din tara poate consuma intr-o ora aproximativ 600 de tantari.
Guano-ul (excremente de liliac) este foarte bogat in potasiu si nitrati, fiind cel mai bun fertilizator pentru legume, plante si flori si este 100% natural.

Hainele cele noi ale imparatului de H.C.Andersen

A fost odată un împărat, căruia îi plăceau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.

În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: „E la sfat”, astfel se spunea despre el: „Împăratul e la dulapul cu haine”.

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată că veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

„Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă”.

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.

Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor şi lucrau până la miezul nopţii pe războaiele goale.

„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei”, îşi zise împăratul.

Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.

„O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împăratul, să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui”.

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.

„Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic”. Dar nu zise nici un cuvant.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întreba cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.

„Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevar aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun, că stofa e nevazută pentru mine.”

– Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

– O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!… Da, pot spune împăratului că sunt foarte mulţumit.

– Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei, începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate desluşirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa ăsta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta împaratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesatorii mai au mult până s-o isprăvească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uita şi iar se uita, dar nu văzu nimic.

– Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

„Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd”.

Apoi lăudă şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

– E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împăratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

în sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care văzuseră stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

– Nu-i aşa că-i de toata frumuseţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Mărita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

„Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţii? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, că tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire”. Apoi deodată strigă:

– E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrăzni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii după alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

– Într-adevar e de toata frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

– E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.

Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânari. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împaratului. În sfârşit se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

– Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunată însuşire a acestei stofe.

– Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

– Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împăratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una după alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.

– Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.

– Vă aşteaptă la uşă baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

– Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfăţişarea lui măreaţă.

Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se facură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seamă că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu-i măreţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce mai haină strălucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi ca-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împăratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

– Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.

– Doamne, ascultă glasul nevinovăţei! şopti tatăl lui.

Şi îndată rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

– Este un copilaş care spune că împaratul n-are haine deloc.

– N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Aşa era. Totuşi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:

„Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum până la sfârşit!”

Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era.

Taramul lui Andilandi-povesti