Arhive blog

Ce e amorul?

Ce e amorul?

Lebada

Lacul


Somnoroase păsărele…

Revedere


Atât de fragedă…

 

Poezii

 

Povestea mea şi a lor

de Ion Minulescu

Mă-ntreb:

Cel care-am fost cândva

Tot eu sunt şi-azi?…

Sau sunt altcineva?…

Confraţii mei – e drept – nu bănuiesc

Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!

Dovadă eu –

Eu, care-am fost ucis

De către cei care, citind ce-am scris,

M-au ponegrit

Şi m-au scuipat,

Apoi cu toţi m-au pastişat…

Iar când n-au mai avut ce-mi face,

Mi-au presărat în pat un pumn de ace –

Convinşi c-am să mă-nţep în ele

Şi-am să mor!…

Dar eu le-am dat cu tifla tuturor…

Şi azi – deşi înmormântat de ei

De viu –

Continuu să trăiesc, ba chiar să scriu…

În timp ce criminalii mei confraţi

Trăiesc din semne de-ntrebare

Şi putrzesc ne’nmormântaţi…


Sunt douăzeci de ani…

de Nicolae Labiş

Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.

N-am mai murit de foame…

de Nichita Stănescu

N-am mai murit de foame multă vreme.
De când în loc de ochi aveam ciuperci,
şi izbeau peste lopeţi de trireme
ploi neântregi.

Eu am murit în trecut,
chiar înainte de a mă naşte.
De mercur instabil ţin un scut
la mâna stângă iscată ca o moaşte.

Mă pregătesc de naştere,
dorm în oul parfumat al bunicului meu
care a plecat în recunoaştere,
chiar acum, în prezentul trofeu.

Îmi fac de cap,âmi fac de frunze, îmi fac de cai,
pentru săgeţi trupul meu este cresut.
Zeul A, zeul E, zeul I
dovedesc c-am murit în trecut.

Sunt un om viu

de Nichita Stănescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

Sper sa citeasca aceste poezii si:Mirela.Muzica verii, Gabriela Elena.Good old days! Episodul 2: Einstein imi citeste blogul! 😀 , Elisa.Siniştrii sinistrează toată ţara, Cristian.LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (17), Geanina.Prezent, Ioan Usca.De centru, CELLA.Lecţie- despre LOCURI,

Acuma cântecul s-a sfârsit.Magda-Isanos

Cânt

Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe.
Atit de sus ne-naltam citeodata…
Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
asa arde sufletul meu.
Cred in zine, in sfinti si minuni ;
prieteni, nu-mi impletiti cununi.
Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ;
ii banuiesc uneori puterea,
insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit
ingerului linga mine ivit.
Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti,
soptesc cu buzele reci, fierbinti,
despre saraci, despre copii si foame…
Si-n mijlocul cerestii mele spaime,
intrezaresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc.
Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu.

Acuma cântecul s-a sfârsit

Acuma cintecul s-a sfirsit.
Nu stiu de-i bine ori rau.
Din frunze-am cintat. Dumnezeu,
linga mine stind, mi-a soptit.

De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Si citeodata-avea glas de om.
„Sarbatoreste, mi-a spus el, aceste
cimpii dezmierdate si creste…”

Si ca o pasare neinvatata
m-am apucat sa cint. Eram mirata
si bucuroasa, si nici n-am simtit
cum trece anotimpul fericit !

Zburati, cintece, zburati departe,
scuturati-ma de pamint si moarte,
si preamariti natura-n care inca
e liniste si-ntelepciune-adinca.

Eu nu regret

Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist si de ciudat
sa simti c-asemeni unui fir subtire
ceva frumos din tine s-a sfarmat.

Si nu mai stiu anume ce, si-anume cand,
caci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ti vine sa pornesti, de altii intreband
de-au fost aievea cele ce-au trecut.
Autor: Magda-Isanos

„Ne ducem toţi”

Serghei Aleksandrovici Esenin

Serghei Aleksandrovici Esenin

In calendarul zilei de astazi am citit ca in 27 decembrie 1925 a murit  Serghei Aleksandrovici Esenin, poetul rus despre care stiam prea putine.De fapt nu stiam nimic altceva decat ca Esenin a fost un mare poet rus.

Am fost curioasa sa aflu mai multe despre el si sa citesc cateva poezii ca sa ma mai culturalizez putin.Niciodata nu e prea tarziu sa invatam si sa ne imbogatim cunostintele.Chiar daca nu-mi raman in memorie toate aceste date pe care le citesc,ma bucur sa vad ca oamenii simt la fel indiferent ca sunt poeti,artisti sau oameni obisnuiti ca mine.

Născut într-o familie de ţărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinţii săi în copilărie şi a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreţinut muncind ca şi corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an şi jumătate, ca student extern. În această perioadă scria poezii inspirate din folclorul rus şi devine un apropiat al unor mari poeti rusi. Ultimii doi ani din viaţa lui Serghei Esenin au fost plini de rătăciri constante şi comportament de beţiv, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaşte şi se căsătoreşte cu a cincea soţie, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală şi a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, şi-a tăiat venele de la mână şi a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de ţevile de la încălzire de pe tavanul camerei de hotel din Sankt Petersburg. Cu toate că a fost unul dintre poeţii cei mai îndrăgiţi ai Rusiei şi că a avut parte de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale au fost interzise de către Kremlin în timpul conducerilor lui Stalin şi Hruşciov, dar în 1966 operele sale complete au fost republicate.

În zilele noastre, poeziile lui Serghei Esenin sunt învăţate pe de rost de elevi şi unele au fost puse pe muzică, fiind înregistrate ca şi cântece populare. Moartea timpurie, antipatia elitei literare contemporane lui, iubirea oamenilor simpli, purtarea ieşită din comun, toate au contribuit la imaginea persistentă şi aproape legendară a poetului rus.

Ne ducem toţi

Ne ducem toţi cîte puţin, mereu,
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,
Poate curînd va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strîng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pămînt!Şi voi, cîmpii ca marea!
In preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpîni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atît de multe gînduri am urzit,
Am scris atîtea cîntece visate
Şi pe pămîntul trist sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gîturi lungi de lebădă, secara…
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adînc povara.

Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume…
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.

nu regret, nu ma jelesc, nu strig
(fara titlu)

Nu regret, nu ma jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberata.
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tanar niciodata.

N-ai sa mai zvacnesti ca pan-acum
Inima racita prea devreme
s-o pornesc din nou la drum
stamba luncii n-o sa ma mai cheme.

Dor de duca! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacara pornirii
Si pierdutul prospetimii har
Cu vioiul clocot al simtirii!

In dorinti incep zgarcit sa fiu,
Te-am trait sau te-am visat doar viata?
Parca pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineata.

Toti suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele desarte…
Binecuvantat sa fie deci
Ca traiesc si ca ma duc spre moarte.
agonia.ro

Nedreptate.Întrebãri.Rugãciunea.

Nedreptate

De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz ?

Atit de pacatosi sa fim noi incit sa fim nevoiti

sa avem

sperante, pentru frumusete

si pentru duiosie, ochi

si pentru alergare, picioare ?

Atit de nefericiti sa fim noi

incit sa trebuiasca sa ne iubim.

Atit de nestabili sa fim noi

incit sa trebuiasca sa ne prelungim

prin nastere

tristetea noastra urita

si dragostea noastra infrigurata ?

Autor: Nichita Stanescu

Întrebãri

Traim un prezent pur ?

A trai inseamna timp ?

Timpul este tot ceea ce nu intelegem ?

Timpul este tot ceea ce nu suntem noi ?

Exista timp acolo unde nu este nimic altceva ?

Timpul este fara sa fie ?

Timpul este insusi Dumnezeu ?

Inima mea bate in timp ?

Sunetele, mirosurile,

pipaitul, gustul, vederea

sint chipuri ale timpului ?

Timpul este legat de lucruri ?

Timpul este legat de cuvinte ?

Gindurile sint timp ?

Timpul este insusi Dumnezeu ?

A fi, inseamna timp ?

A avea, inseamna timp ?

Ceasurile sunt bisericile noastre

de mina sau de buzunar,

de perete…

Ne rugam luind cunostinta

de bataia lor inscrisa pe cadrane…

Rugãciunea

Iarta-ma si ajuta-ma

si spala-mi ochiul

si intoarce-ma cu fata

spre invizibilul rasarit din lucruri.

Iarta-ma si ajuta-ma

si spala-mi inima

si toarna-mi aburul sufletului,

printre degetele tale.

Iarta-ma si ajuta-ma

si ridica de pe mine

trupul cel nou care-mi apasa

si-mi striveste trupul cel vechi.

Iarta-ma si ajuta-ma

si ridica de pe mine

ingerul negru

care mi-a indurerat caracterul.

Eu nu sunt altceva decat

o pata de sange

care vorbeste.

Intunecand intunericul,

iata

portile luminii.

Vant de toamna

sursa poze

Vant de toamna

de Alexandru Macedonski

Ma zoresc sa scriu degraba…
Pentru ce, nu stiu nici eu:
Ma zoreste Dumnezeu?
Simt ca viata mea e slaba?
Cand apusul e mai falnic,
Norii toti cand stralucesc,
Melancolic ii privesc
Si raman cu ochiul jalnic.

Este oare, este oare,
Semn de moarte pe curand
Versul meu ce plange bland
Ca susurul de izvoare?
Cu octombrie ce vine,
Fi-voi oare frunza-n vant
Doborata la pamant
Si uitata de oricine?
De-aud clopotul de jale,
Fara voia mea tresar,
De-ntalnesc funebrul car,
Ma intorc din a mea cale.

In arcane de padure

de Alexandru Macedonski

In arcane de padure intuneric ce spaimanta.
Frunza tace langa frunza si copac langa copac;
Noapte trista, noapte muta, noapte moarta, cer opac —
Dar privighetoarea canta, dar privighetoarea canta.
In arcane de padure vijelie ce spaimanta,
Trasnet rosu ce-nfasoara si surpare de potop;
Pentru ce e armonia o manie fara scop,
Dar privighetoarea canta, dar privighetoarea canta.
In arcane de padure grozavie ce spaimanta,
Aurora-ntarziata nu s-arata sub frunzis,
Intunericul in cale i s-a pus in curmezis —
Dar privighetoarea canta, dar privighetoarea canta.
Povestea lui Lucia,un copilas de 3 ani.

„Poate că eu n-am trăit viaţa mea, poate am trăit viaţa altora… „

In 23 septembrie 1973 se stinge  Pablo Neruda, poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pe 1971 („Spania in inima”, „Ode elementare”) (n. 12 iulie 1904).


„În jurul anului 1925, în poezia Americii Latine, s-a auzit un glas cumplit, distrugător : cel al poetului chilian Pablo Neruda. După Rubén Darío, el este poetul care merită să aibă cea mai mare circulaţie continentală. În poezia lui Neruda, poet fundamental, se revarsă, ca într-un fluviu enorm, multe din coşmarurile unei epoci disperate, scindate, convulsionate. Ca într-un mare curs de apă tropical, în el se contopesc fluturele şi calmanul, putreziciunile nopţii şi parfumul zorilor. Dar sub valurile acestei ape curgătoare continuă să existe o viaţă subterană şi gregară, nocturnă, plină de mâl şi rădăcini. „(Mariano Picón Salas).

Sonetul XV

Imi placi cand esti tacuta caci parca esti absenta
si ma auzi din departare vocea mea nu te atinge
se pare ca ochii ti-ar fi zburat
si se pare ca un sarut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sunt pline de sufletul meu
te ridici deasupra lor, plina de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvantului melancolie.

imi placi cand esti tacuta si parca esti indepartata
si parca te plangi fluture in soapta.
si ma auzi din departare si vocea mea nu te ajunge.
lasa-ma sa tac si eu cu tacerea ta.

lasa-ma sa-ti vorbesc prin tacerea ta
luminoasa ca o lampa, simpla ca un inel.
Esti precum noaptea, tacuta si instelata
tacerea ta e stelara, atat de indepartata si simpla.

imi placi cand esti tacuta, caci parca esti absenta
distanta si indurerata ca si cand ai fi murit.
un cuvant atunci, un zambet ajung.
Si sunt bucuros ca nu e adevarat.
Sonetul XVII

Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
ce răsare din pământ
şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că ştiu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închişi
mă adorm pe mine.

 

Cine moare ?

de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe „i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca „a fi viu” cere un
efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi…

Ganduri

Un gand
Vorbim cu noi insine?
Mihai Vlasie
Sambata, 22 Septembrie 2007
Cand te simti foarte singur, nu tacea. Stai de vorba cu tine. Sunt cuvintele lui Tudor Musatescu (1903-1970, autorul cunoscutelor comedii de moravuri „Titanic vals”, „…Escu”, „Visul unei nopti de iarna”).
si ma gandeam… Oare cate ceasuri in viata noastra, stam de vorba cu noi insine? Avem atatea zile de singuratate (poate chiar ani!) si nu putem gasi prietenul din noi cu care sa stam de vorba, cu noi insine. De ce? Pentru ca multi dintre noi avem un gol inlauntrul fiintei, acolo unde ar trebui sa salasluiasca un prieten in sufletul nostru. si atunci, din pricina acestei pustietati launtrice, fugim in afara, in gloata zgomotoasa, si devenim un strain noua insine, cum spune asa de intelept, intr-o cugetare a sa, Lucian Blaga: «Cei mai multi isi sunt asa de straini, incat ar trebui sa vorbeasca la persoana a treia despre ei insisi.»
Cel mai adesea, semenii (cunoscuti sau asa-zisi prieteni, rude) nu ne pot fi convorbitori; vulgaritatea, prostia, rautatea de multe feluri ale acestora ne pot cobori in tristeti, ne pot aduce mal, murdarii in suflet, greu de spalat. si atunci, e bine sa avem in noi insine un prieten cu care sa putem sta de vorba, sa-i destainuim necazurile sau sa-i impartasim, izbanzile noastre.
Pe langa atatea rugaciuni pe care le facem divinitatilor in care credem, e bine sa avem si aceasta cerere pentru linistirea noastra launtrica: O, Zei, o Dumnezei! ajutati-ma sa ma intalnesc cu mine insumi, sa am un prieten inlauntrul fiintei mele!

Murim… ca mâine

E-asa de trist sa cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or sa mai stee
voiosi, in vreme ce vom putrezi.
Atata soare, Doamne,-atata soare
o sa mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…
Si iarba asta o sa mai rasara,
iar luna tot asa o sa se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o sa fim a doua oara.
Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
cand viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate
si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.
Autor: Magda-Isanos

Nedreptate

De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz ?
Atit de pacatosi sa fim noi incit sa fim nevoiti
sa avem
sperante, pentru frumusete
si pentru duiosie, ochi
si pentru alergare, picioare ?
Atit de nefericiti sa fim noi
incit sa trebuiasca sa ne iubim.
Atit de nestabili sa fim noi
incit sa trebuiasca sa ne prelungim
prin nastere
tristetea noastra urita
si dragostea noastra infrigurata ?
Autor: Nichita-Stanescu

Cânt

Cint ca privighetorile oarbe.
Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe.
Atit de sus ne-naltam citeodata…
Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
asa arde sufletul meu.
Cred in zine, in sfinti si minuni ;
prieteni, nu-mi impletiti cununi.
Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ;
ii banuiesc uneori puterea,
insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit
ingerului linga mine ivit.
Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti,
soptesc cu buzele reci, fierbinti,
despre saraci, despre copii si foame…
Si-n mijlocul cerestii mele spaime,
intrezaresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc.
Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu.
Autor: Magda-Isanos

Întrebãri

Traim un prezent pur ?
A trai inseamna timp ?
Timpul este tot ceea ce nu intelegem ?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi ?
Exista timp acolo unde nu este nimic altceva ?
Timpul este fara sa fie ?
Timpul este insusi Dumnezeu ?
Inima mea bate in timp ?
Sunetele, mirosurile,
pipaitul, gustul, vederea
sint chipuri ale timpului ?
Timpul este legat de lucruri ?
Timpul este legat de cuvinte ?
Gindurile sint timp ?
Timpul este insusi Dumnezeu ?
A fi, inseamna timp ?
A avea, inseamna timp ?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mina sau de buzunar,
de perete…
Ne rugam luind cunostinta
de bataia lor inscrisa pe cadrane…
Nichita Stanescu

Alta matematica

Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o para
nu stim cit face.
Stim ca cinci fara patru fac unu,
dar un nor fara o corabie
nu stim cit face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cit face.
Stim ca unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cit facem.
Ah, dar o plapuma
inmultita cu un iepure
face o roscovana, desigur,
o varza impartita la un steag
fac un porc,
un cal fara un tramvai
face un inger,
o conopida plus un ou,
face un astragal…
Numai tu si cu mine
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
raminem aceiasi…
Pieri din mintea mea !
Revino-mi in inima !
Autor: Nichita-Stanescu