Arhive blog

Poveste parfumata – Teiul lui Eminescu


De cateva zile au inflorit teii, din fericire, inca mai sunt tei la noi in cartier, avem un tei chiar in spatele blocului, cred ca ar trebui sa ma consider o norocoasa ca am langa mine atatea minunatii ale naturii.Am simtit parfumul florilor de tei, am vazut florile de tei, le-am atins, pentru cateva clipe am uitat de suparari…Speram s-o gasesc pe Lizuca, pisicuta pe care am gasit-o si adoptata in toamna pe care am pierdut-o acum vreo 10 zile.A cazut de pe geam si n-am observat, banuiesc ca vecinul nostru „de treaba” a facut-o disparuta.Sa-l ajute Dumnezeu dupa faptele lui!

Povestea parfumata propusa de Mirela pentru aceasta saptamana e Parfum de tei.M-am gandit ca povestea mea parfumata sa fie despre Teiul lui Eminescu.Am preluat un fragment din Wikipedia si Povestea Teiului de Mihai Eminescu, sper sa va placa povestea mea parfumata.

Teiul lui Eminescu de la Iaşi

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu vechi de circa 250 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Acest copac, denumit și „copacul îndrăgostiților”, este locul unde poetul Mihai Eminescu își găsea inspirația. În plimbările prin Copou, Mihai Eminescu s-a îndrăgostit de tei, venind deseori să-și adune gândurile sau să discute cu bunul său prieten, Ion Creangă, pe o bancă aflată la umbra protectoare a teiului.

Acest tei este cel mai vechi copac din Grădina Copou. Trunchiul teiului, rămas gol în urma putrezirii, a trebuit să fie plombat cu mortar și consolidat cu manșoane (cercuri) de metal, iar ramurile sunt sprijinite în console.
sursa

Povestea Teiului

de Mihai Eminescu

– Blanca, stii ca din iubire
Far’ de lege te-ai nascut;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos sa-l iei de mire!

Îmbracându-te-n vesmântu-i,
Lepadând viata lumii,
Vei spasi gresala mumii
Si de-o crima tu ma mântui.

– Traiul lumii, draga tata,
Cine vor, aceia lese-l,
Dara sufletul mi-e vesel,
Tineretea luminata;

Dantul, muzica, padurea,
Pe acestea le-ndragii,
Nu chiliile pustii
Unde plângi, gândind aiurea!

– Stiu mai bine ce-ti prieste,
Cum am spus, asa ramâne;
Pentru drumul cel de mâine
De cu azi te pregateste!

Mâna Ea la ochi si-o tine,
Toate mintile-si aduna,
Sa ia lumea-n cap, nebuna,
Parc-atâta-i mai ramâne.

Calu-i alb, un bun tovaras,
Înseuat asteapt-afara,
Ea picioru-l pune-n scara
Si la codru pleaca iarasi.

Sara vine din arinisti,
Cu miroase o îmbata,
Cerul stelele-si arata,
Solii dulci ai lungii linisti.

Dar prin codri ea patrunde
Lânga teiul vechi si sfânt,
Ce cu flori pân-în pamânt
Un izvor vrajit ascunde.

Îngânat de glas de ape
Cânt-un corn cu-nduiosare
Tot mai tare si mai tare,
Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vraja,
Rasarea, sunând din valuri –
Sus în codri de pe dealuri
Luna blânda tine straja. –

Ca din farmec Ea tresare,
Si privind uimita-n laturi,
Vede-un tânar chiar alaturi,
Pe-un cal negru e calare…

Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevaru-i?
Flori de tei el are-n paru-i
Si la sold un corn de-argint.

Ea privi atunci în jos,
Trece mâna pe la tâmple,
Iara inima-i se umple
De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape
Si cersea copilareste;
Al ei suflet se rapeste
De închide-a ei pleoape.

Cu o mâna îl respinge,
Dar se simte prinsa-n brate,
De-o durere, de-o dulceata
Pieptul, inima-i se strânge.

Ar striga… si nu se-ndura,
Capu-i cade pe-a lui umar,
Sarutari fara de numar
El îi soarbe de pe gura;

O desmiarda s-o întreaba,
Iar ea fata si-o ascunde,
Si asa de-ncet raspunde
Cu o voce dulce, slaba.

Tot alaturi calaresc,
Nu au grija nimanuia,
Si de dragi unul altuia
Ei din ochi se prapadesc;

Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbra, pier în vale,
Iara cornul plin de jale
Suna dulce, suna greu.

Blându-i sunet se împarte
Peste vai împrastiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe… mai departe…

Sus în brazii de pe dealuri
Luna-n urma tine straja,
Iar izvorul, prins de vraja,
Rasarea sunând din valuri.

si

Făt-Frumos din tei

de Mihai Eminescu

Au mai scris povesti parfumate:

Mirela, Ioan Usca, CARMENSARA ,  lili3d  , Elly Weiss ,

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, fotografie de Jean Bieling, Botoşani, 1887-1888

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

15 ianuarie, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale  începând cu 2011 odată cu ziua poetului Mihai Eminescu, în urma unei legi promulgate în decembrie 2010.

În multe dintre articolele sale Eminescu a comentat lucrările parlamentare pe care le considera „o farsă constituțională”. După ce parlamentarii își pierdeau timpul cu discursuri politice de fațadă, la sfârșitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură ședință, de la ora 9 seara și până la ora 2 după miezul-nopții, să voteze bugetul statului, bugetul armatei, legea responsabilității ministeriale, rezilierea contractului monopolului tutunului, etc.  El este autorul primei cronici parlamentare autentice de la noi, adesea articolele sale puneau în evidență prostia sau insuficienta cultură a aleșilor poporului, gafele și erorile de informație, continuînd activitatea lui Titu Maiorescu, cel care analizase în Retori, oratori, limbuți diferite școli de oratorie politică, tocmai pentru a curăța această pădure tînără de uscături.

„„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.
Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță; vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ș-atunci toate vor fi bune.”

Și toate acestea se întâmplau datorită abuzurilor comise cu ocazia alegerilor: „furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor și scrierea lor sub controlul agenților admnistrativi, bătăile și încercările de ucidere”.

sursa

Ce e amorul?

Lebada

Lacul

Somnoroase păsărele…

Revedere

Atât de fragedă… 

Tot in 15 ianuarie s-a nascut si  Ferdinand Georg Waldmüller (15 ianuarie 1793 in Vienna – 23 august 1865 in Hinterbrühl, Austria), un pictor si scriitor austriac.

Din blogosfera.

Daurel.Despre Eminescu…

Gina.la aniversară!

Dana.lumea nu a anchilozat

Amintiri din filumenie.Vechi scăpărări (070112)

Tu1074.Life in Picture-Viața în imagini-Concert (din stagiunea trecută) !

Amintiri din filumenie.Vechi scăpărări (110112)

Amintiri din filumenie.Vechi scăpărări (140112)

Ulise al II-lea cel Ocoş.Latraturi ocose (140112)

Ulise al II-lea cel Ocoş.Latraturi ocose (140112)

Ulise al II-lea cel Ocoş.Latraturi ocose (110112)

Ulise al II-lea cel Ocoş.Latraturi ocose (070112)

Zamfir Pop.Viaţa-n imagini (140112)

Zamfir Pop.Viaţa-n imagini (110112)

Zamfir Pop.Clipe încremenite (070112)

Zamfir Turdeanu’.Clipe încremenite (110112)

Florina Lupa Curaru.Alt joc cu poze – 14.01.12

Blog de Filumenistă.Pe chibrituri: Festivalul internațional Cerbul de Aur


Ce e amorul?

Ce e amorul?

Lebada

Lacul


Somnoroase păsărele…

Revedere


Atât de fragedă…

 

Iubită dulce, o, mă lasă…

 

 



Iubită dulce, o, mă lasă…

de Mihai Eminescu

Iubită dulce, o, mă lasă
Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc,
Să mângâi păru-ţi d-auree mătase,
Privindu-te, de-amor să nebunesc!
Ah, braţul tău rotund e alb ­ se lasă
Cu graţie pe umerii-mi ­ privesc
În ochii tăi, în faţa ta ­ în gura jună
S-ascult uimit la vorba ta nebună!

Nebună, că nu are şir şi minte,
Ci graţie ş-amor copilăros,
La gura ta, care zâmbind îmi minte
Spre-a coperi misterul cel duios,
Ce-mi spune nu ­ când da ochiu-ţi fierbinte
Din genele-i îmi spune voluptos ­
Ah, tot amorul meu, copil în raze,
E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă!

Surâsul tău o rază e de soare,
Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,
Şi sânul tău de vergină, ninsoare,
Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,
Când tremurând priveşti şi zâmbitoare
La-a lui dulci flori ce cresc alăturea ­
Şi sărutarea ta ­ oh, spune, spune
Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa,
Speranţele-i, şi binele-i, şi tot!
Un vis ar fi amestecat cu ceaţa,
Un chin ar fi ­ ce l-aş sfârşi să pot;
Pe când astfel o noapte e măreaţă,
Pierdută-n stele ce în ceri înot,
Prin ele trece melancolic luna ­
O gură dă-mi, iubito ­ şi-ncă una!

Spre sărutare gura-ţi se încreaţă
Şi ochii tăi privesc întunecat
Şi visători. ­ Iubito, tu, glumeaţă,
Nu ştii c-a săruta e un păcat
Şi că-n întunecata lor dulceaţă
Nu s-uită ochii de copii vodat’ ­
Fără să plângă-n urmă-a lor langoare
Şi voluptoasa lor întunecare!

Căci ce ai zice dacă eu acuma
Aş uita toate… tu mă înţelegi ­
E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa
Ca toată firea mea în lanţ s-o legi ­
Dar vorba aceea serie-ori de glumă,
Cu care pasiunea-mi s-o diregi
Vei spune tu? ­ O, taci – o, taci, n-o spune ­
Ai spus-o? -S mânios, tu, -nţelepciune!

În van vorba ta blând povăţuieşte ­
La seriozitatea ta surâd;
Spre sărutare gura-ţi se-ncreţeşte;
Spre sărutare ochii tăi se-nchid;
Şireată eşti! sub geana ce umbreşte
Ochii-ţi sclipesc, şi-mi pare că ei râd;
Cu braţul ţi-i acoperi?… Supărată?
Ce te prefaci, iubita mea şireată?

Vinerea Patemelor 26 martie 1882

Fetiţule dragă,

Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din „O mie şi una de nopţi”

Emin

Mihai Eminescu(născut ca Mihail Eminovici) (15 ianuarie 1850,Ipoteşti – 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.


Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle

 

sursa poza

Iunie 1882

Din luna lui Iunie 1882.

A plâns scriind-o.

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea

lui Emin

August 1882

Măi fată nebună şi drăgălaşă,

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel – căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

Emin



„O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă…”,Mihai Eminescu

Doamna Marilena mi-a scris acest mesaj si sper sa-l vada cei care se folosesc de numele lui Eminescu la diferite evenimente,mai ales unii oameni de cultura,politicieni si asa zisi iubitori de neam si tara.

Pe mormantul lui Eminescu nu creste nicio floare! Ceremonii si atat.Fraze sforaitoare care cuprind sintagme de genul “cel mai mare poet roman”,”poetul national “,spuse cu pompa de personaje cunoscute:academicieni,politicieni,etc.. Romani luati atitudine!Cei care mergeti la comemorarea mortii lui ziceti-le ceva de dulce momailor de academicieni care se umplu de bani de pe urma operei eminesciene si nu se gandesc la un lucru de bun simt:ca si mormantul lui Eminescu trebuie ingrijit.As plati eu pe cineva sa puna flori si sa le ude,dar n-am nicio calitate.

O, stingă-se a vieţii…
de Mihai Eminescu

O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă,
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind…
Un creier plin de visuri ş-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…
Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors
De mânile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viaţă fără moarte.
Am pus demult deoparte acele roase cărţi
Ce spun c-a vieţii file au vecinic două părţi…

Cu-a lor înţelepciune nimica nu se schimbă
Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă… nu liberă, dar mare.

Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce ţin toţi la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlineşte oare în lume vo solie?
E scop în viaţa noastră ­ vun scop al mântuirii?
Nu junghiem fiinţa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăţ
Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ.
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat ştiinţa nimicniciei mele?
De ce-n al vieţii mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte şi-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?
Viaţa mea comună s-o târâi uniform
Şi să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie şi fără înţeles
Viaţa-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra şi nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor şi eu pe altul sau să fiu omorât
Şi făr- de nici un titlu în lume să mă-nser…

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?…
Să ţin numai la ceva… oricât ar fi de mic…
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.

In 15 iunie 1889, Bucureşti,a murit poetul national Mihai Eminescu (nascut in 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti), membru post-mortem al Academiei Române in anul 1948.

„Formele se schimbară, dar răul a rămas…De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?”


Împărat şi proletar
de Mihai Eminescu

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Ce-i tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă –
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânşii – ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebuie să fie braţe tari,
A statelor greoaie cară trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia – o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi…
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea –
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine…
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie – virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte… Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât –
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârşit.

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.

O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’;
Nimic… Locul hienei îl luă cel vorbăreţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ.
Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

……………………………………..

Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă –
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.

………………………………..

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt –
Prin limbile de flacări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru – Paris al lui mormânt.

Pe stradele-ncruşite de flacări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr – e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.

O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

…………………………………

Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc-una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase – şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

Îi pare că prin aer în noapte înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată –
Moşneagul rege Lear.

Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

„În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian.

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă –
Faţa – căci înţelesul e-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om –
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plăntând într-un atom.

Când ştii că visu-acesta cu moartea se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte
Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”

breadqueueion_andreescu_-_haymaking746px-jean-francois_millet_ii_007793px-jean-francois_millet_ii_002c22forestworkersatthewoodsaws
steel-workers1c17young-steel-workers1

„Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape”

reflection

Mai am un singur dorÎn liniştea seriiSă mă lăsaţi să morLa marginea mării;Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Isvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prietini,

O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt…

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Legenda Calului troian

In 24 aprilie 1184 î.Hr,in timpul razboiului Troiei,grecii intră în cetate folosind un cal troian.

Legenda calului troian

In mitologia greaca, in timpul asediului Troiei, armata aheana (greaca) a lasat in afara zidurilor cetatii un cal de lemn urias. Cand grecii s-au retras, troienii, crezand ca era o ofranda religioasa, au adus calul in cetate. Soldatii greci au navalit atunci afara din calul gol pe dinauntru si au deschis portile cetatii permitand astfel capturarea Troiei.

Calul troian ( a nu se confunda cu calul traian),expresie care desemneaza un cadou aparent inofensiv dar in fapt perfid, venit din partea unui dusman.

Chiar si poetul nostru national,Mihai Eminescu a scris despre aceasta legenda.Nu am stiut pana acum,ma gandesc ca poate unii cititori sunt curiosi sa citeasca legenda asa cum a povestit-o Eminescu.

Calul troian de Mihai Eminescu

Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ş-apoi pe veselie, pe chef se aşternură
Pân- ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură…
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliţi în pândă se strecoară;
Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi
Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,
S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă
Ei prea cu molcomişul şi fără de gâlceavă
Intrară în cetate… oricare repezi
Şi începur-în toţii a da şi a snopi.
Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,
Ostaşi în floarea vârstei şi tinere fecioare…
Şi-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porţile cetăţii curgeau pân-în genunchi
Şiroaiele de sânge… pe pruncii cei de ţâţă
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viţă
Şi urmă de Troada… Şi dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea şi olatul
Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.
Când oamenii-s grămadă ucişi în orice loc,
Elinii atunci dederă cetăţii mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roşind bolta întreagă şi crugul singuratec.

Ard turnurile-n vânturi ­ de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii

Atât de fragedă…

 


Atât de fragedă…

de Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

Mihai Eminescu despre politica.

Manifestari organizate de ICR pentru comemorarea lui Eminescu.