Arhive blog

Tablou de iarna (poezii)

Iarna
de Ion Luca Caragiale

Negresit ca, sus in ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astazi ne-a cuprins.

Negresit! Focul din soare
Nu-l plateste Dumnezeu,
Insa noi platim, sarmanii,
Lemne si carbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pamantul inghetat
Ca sa vezi cat e de jalnic
Sa tot tremuri nencetat,

Tu, care-ti iubesti faptura,
N-ai mai zice un cuvant
Si-ai opri crivatul aspru
Sa mai sufle pe pamant!

Decor
de George Bacovia

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar …
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar …

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular …
Cu pene albe, pene negre …

În parc fantomele apar …

Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar …

În parc ninsoarea cade rar …

Tablou de iarna
de George Bacovia

Ninge grozav pe câmp la abator
Si sânge cald se scruge pe canal ;
Plină-i zăpada de sânge animal –
Si ninge mereu pe un trist patinor…

E albul aprins de sânge închegat,
Si corbii se plimbă prin sânge… si sug ;
Dar ceasu-i târziu… în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.

Ninge mereu în zarea-nnoptată…
Si-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
Iubito, sunt eu la usa înghetată…

Amurg de iarna
de George Bacovia

Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
Câmpia albă – un imens rotund –
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul, diametral.

Copacii rari şi ninşi par de cristal.
Chemări de dispariţie mă sorb,
Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb,
Tăind orizontul, diametral.

 

„Politică” si pictura

Caragiale si Vlahuta

– Domnule, mai trebuie materie, îmi zice tipograful.

– Multă?

– Multă.

– Bine, aşteaptă.

Poftim – zic eu în gându-mi – poftim de scrie mofturi fără inspiraţie. A! de ce n-am avut bunul gând să scoatem un ziar politic grav, în loc de Moftul ăsta! Ce abundentă materie! Ce comodă viaţă! şi ce onoare! Ce satisfacţie morală! Un redactor grav, al unei gazete grave – asta este o situaţie socială înaltă… Dar nişte moftangii!

Da, dar avem satisfacţia că…

– Domnule, mă-ntrerupe zeţarul, să mai aştept?

– Da, să mai aştepţi, şi dacă asta te osteneşte prea mult, fii bun şi dă-mi o idee, o inspiraţie… Ce rubrică lipseşte?

– „Politica”.

– „Politica”? aşteaptă… Mă execut la moment!

Şi încep să scriu şi dau filă cu filă pe nerăsuflate acestui monstru de zeţar, care se hrăneşte cu manuscris… Brrr! murdară hrană!

Legea maximului

Destul!

Naţiunea este sătulă de turpitudinile, mişeliile, jaful, corupţiunea, infamia, trădarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloşia şi scârba acestui regim poreclit conservator, regim vitreg şi căzut, corupt şi corupător, infam şi infamant. Naţiunea e sătulă: Destul!

Ce vor oamenii-strigoi, ieşiţi din tenebrele reacţiunii la lumina zilei? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, chinoros şi sânge?

Vor oare să arunce ţara pe calea desperării, pe calea deznădejdii, pe calea exasperării, pe calea celor mai extreme mijloace de rezistenţă? O vor aceasta? să ne spună.

Până atunci le zicem încă o dată: destul – Naţiunea este sătulă de faptele voastre!
*

– Dar bine, domnule – zice zeţarul, venind cu corectura – ăsta este un articol de opoziţie, şi mi se pare că Moftul nu e ziar opozant; aţi făcut poate greşală.

– Tovarăşe – răspund eu ca un adevărat socialist – ai dreptate; am făcut o greşală pe care trebuie s-o repar. Mergi şi culege şi aceasta:

Legea maximului

Domnii colectivişti sunt incorijibili şi imposibili.

După ce Naţiunea, sătulă de turpitudinile, mişeliile, jaful, corupţiunea, infamia, trădarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloşia şi scârba acelui regim poreclit colectivist, regim vitreg şi căzut, corupt şi corupător, infam şi infamant, după ce Naţiunea sătulă le-a strigat destul! ce mai vor oamenii ieşiţi din tenebrele demagogiei la lumina zilii? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, tibişir şi sânge?

Vor oare să împingă pe guvern la măsuri desperate, deznădăjduite, exasperate, pe calea celor mai extreme măsuri pentru apărarea ordinii? O vor aceasta? să ne-o spună.

Până atunci, le zicem încă o dată, destul… Naţiunea este sătulă de frazele voastre!
*

– Domnule, mai trebuie materie.

– Să se usuce cerneala aceluia ce a pronunţat aceste cuvinte! Mai trebuie! mai trebuie! strig eu exasperat. Dar crezi tu, tovarăşe, că mintea mea este o fântână nesecată? Ţi-am dat două articole de fond, de vederi şi de forme aşa de deosibite, şi tot ţi se pare că nu-i de ajuns!… Cât mai trebuie?

– O bucată mică.

– Aşteaptă:

Legea maximului

Întrebăm pi Lascar Catargi, racul din Menajeria regală, pănă cănd cu enfamiile? Pănă cănd, călcănd peste cuvântul de onoare ce m-a tradat când mi l-o spus în şedinţa solemnă pi care s-o giurat la Ieşi cu opoziţia unită, care guvernul o fost combătut din cauza enfamiilor, că Shylockul încoronat, papistaşul catolic împreună cu nepoţelul seu nu vor mai capata nouă domenii, sau daca o minţit atunci, să vină să ne spună acuma ca să ştie publicul, să ştie ţara cu ce ramolit bătrân avem a face!

Voi stigmatiza…
*

– E destul atâta, mă-ntrerupe zeţarul.

– Crez şi eu! numai eu ştiu cât am muncit.

Apărut în 1893

Ion Luca Caragiale


Ion Luca Caragiale
s-a nascut in 1 februarie 1852, in localitatea Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

„Tot Mitica” de Ion Luca Caragiale

Ştefan Luchian – Autoportret

Tot in 1 februarie, anul 1868 s-a nascut Ştefan Luchian (Ştefăneşti, jud.Botoşani ), pictor român, denumit poetul plastic al florilor.

Ştefan Luchian – Crizanteme galbene

Stefan Luchian(1 februarie 1868 – 28 iunie 1916), pictor român

„O invenţie mare”,de Ion Luca Caragiale

Cum am mai povestit pe-aici,obisnuiesc sa ma uit in calendarul zilei sa vad ce evenimente importante,nasteri,decese  au avut loc  de-alungul timpului  in ziua respectiva.Cand ma intereseaza ceva,bineinteles ca vreau sa postez aici si pentru a posta incep sa ma documentez.Caut pe net  informatii si  gasesc  o multime din care aleg ce mi se pare mie mai important sau ce-mi place mai mult.La fel s-a intamplat si acum cand am citit calendarul zilei de 3 noiembrie .

1863: A apărut, la Bucureşti, prima revistă umoristică editată de B.P. Hasdeu, „Aghiuţă”.Cum n-am gasit informatii despre  prima revista umoristica,m-am oprit la „O invenţie mare„,de Ion Luca Caragiale.
A venit într-o duminică Aghiuţă la Dumnezeu, şi zice:

– Doamne! ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?… Nu-i vezi sfinţia ta, ce secături sunt?… Dă-mi-i mie odată şi te mântuie de ei! Păcat de grija sfinţiei tale: sunt răi şi proşti!

Da Dumnezeu – nu prea avea chef de vorbă în ziua aia – zice răstit:

– Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică aşa vorbe de pâră…

– Doamne…

– Cum au să fie proşti, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! ai?

– I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare sfinţiei tale.

– Taci, şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!… Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?… Cum sunt proşti?… eu nu-i văz proşti!

– Ei! sfinţia ta, zise Aghiuţă, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai păţit-o – adică să mă ierte sfinţia ta că-ndrăznesc – cu istoria, de… când te-au necinstit, fie cinstită faţa sfinţiei tale…

– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ţine minte – ori, mai ştiu ce? poate că şi uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?

– Ei care istorie?… cu ăi doi tâlhari… la mijloc… pe Golgota, de…

– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba… Tu… ai mai fost p-acolo, pe la ei?

– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei şi cu ei: ziua şi noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las… Cine-i creşte? cine-i îngrijeşte? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti?… De când îi tot dăscălesc eu? giaba: sunt grei de cap.

– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te ştim noi ce procopsit eşti; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe… Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană!

Ce să facă bietul Aghiuţă? A plecat, că ştia că Sâmpietru nu glumeşte. Da ce şi-a zis în gândul lui, demonul?

„Dovezi poftiţi? o să vă dau eu şi dovezi… să vă satur”.

Şi s-a dus… s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemţească între două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare-apune… Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară.

S-a cutremurat Aghiuţă şi s-a oprit pe loc. A stat el aşa, cu coada bârligată şi cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii.

Atunci a intrat tipa-tipa în cetate şi numaidecât a şi-ntâlnit pe un neamţ c-o barbă lungă pân la brâu.

“Guten Abend! – Guten Abend! – Wie geht’s? wie steht’s, Herr von Gutenberg?” (Vezi dumneata, Aghiuţă îi ştia limba şi numele omului!)

Şi… s-a-mprietenit amândoi şi, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie.

Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi şoptit neamţului – Aghiuţă ştie: destul că neamţul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri… Pe urmă ş-altă noapte şi altele multe tot aşa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile şi cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost şi… şi a născocit în sfârşit tipografia.

Pe urmă… ţin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i şi trage-i…

La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesneşte prin cap lui Aghiuţă? pune o roată la maşină, şi când vede că roata merge moale, numai odată se repede, îşi încârligă coada de o spiţă şi-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spiţele, şi ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipăreşte, le pune număr, le făţuieşte; le lipeşte adresele şi timbrele şi haida! la poşte şi pe urmă la drumul-de-fier, şi aicea Aghiuţă iar cu coada pe o spiţă, şi face pe ceas şease poştii şi mai bine, de degrabă ce-i e să-şi împartă bunătăţile.

Şi numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva – fluiere, sforăituri, uruieli, clopote şi un fum…

Ce e? ce e?

E Aghiuţă cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă şi altele – le descarcă pe toate şi drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:

– Iar ai venit, răule?

– Iar, Doamne.

– Ce mai veste-poveste?

– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârţoagele astea: dovezi aţi cerut, dovezi v-am adus. Ia uitaţi-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ţi ochelarii şi vezi…”

Şi se porni Aghiuţă să-i arate lui Dumnezeu şi lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, şi-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă şi să se privească adânc cu ochii lor înţelepţi.

– Aşa e, Doamne? întrebă Aghiuţă.

Da Dumnezeu nu răspunse.

– Aşa e, Sfinte Petre?

Sâmpietru… Nimic.

– Ei? şi ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!

– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.

– Bre, ia-i odată şi mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit…

Aghiuţă, vesel, dă să plece.

– Stăi! und’ te duci, necuratule!

– Mă duc să-i iau.

– Cum?… Apoi terfeloagele astea cui le laşi? Ia-ţi-le d-aici şi să nu te mai văz cu aşa prostii, că pui pe Petre să-ţi taie coada! Auzitu-m-ai?

Când a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt! p-aci ţi-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare.

Ş-aşa a învăţat pe oameni să facă Biblioteci şi Academii naţionale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înţelepciunile!Am gasit si un site Aghiuta.