Arhive blog

Legenda Calului troian

In 24 aprilie 1184 î.Hr,in timpul razboiului Troiei,grecii intră în cetate folosind un cal troian.

Legenda calului troian

In mitologia greaca, in timpul asediului Troiei, armata aheana (greaca) a lasat in afara zidurilor cetatii un cal de lemn urias. Cand grecii s-au retras, troienii, crezand ca era o ofranda religioasa, au adus calul in cetate. Soldatii greci au navalit atunci afara din calul gol pe dinauntru si au deschis portile cetatii permitand astfel capturarea Troiei.

Calul troian ( a nu se confunda cu calul traian),expresie care desemneaza un cadou aparent inofensiv dar in fapt perfid, venit din partea unui dusman.

Chiar si poetul nostru national,Mihai Eminescu a scris despre aceasta legenda.Nu am stiut pana acum,ma gandesc ca poate unii cititori sunt curiosi sa citeasca legenda asa cum a povestit-o Eminescu.

Calul troian de Mihai Eminescu

Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ş-apoi pe veselie, pe chef se aşternură
Pân- ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură…
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliţi în pândă se strecoară;
Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi
Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,
S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă
Ei prea cu molcomişul şi fără de gâlceavă
Intrară în cetate… oricare repezi
Şi începur-în toţii a da şi a snopi.
Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,
Ostaşi în floarea vârstei şi tinere fecioare…
Şi-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porţile cetăţii curgeau pân-în genunchi
Şiroaiele de sânge… pe pruncii cei de ţâţă
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viţă
Şi urmă de Troada… Şi dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea şi olatul
Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.
Când oamenii-s grămadă ucişi în orice loc,
Elinii atunci dederă cetăţii mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roşind bolta întreagă şi crugul singuratec.

Ard turnurile-n vânturi ­ de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii