Arhive blog

Ziua Frantei-Ziua căderii Bastiliei (14 iulie 1789)

Astazi francezii sarbatoresc Ziua lor .E Ziua Frantei,sărbătoarea naţională a Frantei- Ziua căderii Bastiliei (14 iulie 1789).Aceasta zi a reprezentat momentul de început pentru Revoluţia franceză când Bastilia a fost cucerită de revoluţionarii care căutau acolo praf de puşcă.

Ii urez lui Kevin,un tanar francez prieten al blogului meu,La multi ani de Ziua Frantei!La multi ani Frantei si tuturor francezilor!

Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franţei, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale şi naţionale propăvăduite de Revoluţia franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei străine. Revoluţia franceză completează şirul marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluţia engleză şi Revoluţia americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecţie până la Revoluţia Rusă din 1917.

Imnul Frantei,La Marseillaise

Catedrala Notre-Dame si povestea ei

Legenda muntelui Saint Michel

Déclaration des droits de l’homme et du citoyen de 1789

sursa

„Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” a Adunării Naţionale Franceze
(26 august 1789)

„Reprezentanţii poporului francez, constituiţi in Adunare Naţională, considerand că ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărat să expună intr-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această declaraţie, mereu prezentă inaintea tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără incetare drepturile şi indatoririle lor; iar actele puterii legislative şi ale puterii executive, putand fi in orice moment comparate cu scopul oricărei instituţii politice, să fie mai respectate, iar doleanţele cetăţenilor, bazate de acum inainte pe principii simple şi incontestabile, să tindă intotdeauna la respectarea Constituţiei şi a fericirii tuturor.

Pricina sau balada Soartei,François Villon

Intre mine,fostii mei colegi/e, François Villon si Sergiu Nicolaescu este o legatura.Da,ati inteles bine.Sa explic despre ce e vorba;intro vara din secolul trecut,epoca de aur,anul 1986,seful nostru cel mare ne-a convocat la o sedinta in care ni s-a spus ca trebuie sa jucam intrun film la castel (ca figuranti,bineinteles).Si uite-asa,vrand nevrand am jucat in filmul François Villon.Am avut astfel ocazia sa vedem cum se face un film,cat de mult se lucreaza pentru o secventa de cateva secunde,in plus,am castigat niste bani,ne-am distrat cand ne-am vazut imbracati in haine de epoca,unii erau targoveti,altii nobili sau cersetori  si am facut poze cu Sergiu Nicolaescu.Mai trebuie sa amintesc ceva foarte important pentru acele vremuri de demult:acolo am avut ocazia sa bem cafea naturala pe care o cumparam de la o rulota venita cu echipa de filmare si chiar sandviciuri cu salam,ceea ce era o raritate.Amintiri frumoase ma leaga de  François Villon (8 aprilie,cca.1431 – cca.1474)  unul dintre primii mari poeţi ai Franţei.

Villon a fost redescoperit cu precădere după secolul XIX. A utilizat umorul satiric, patosul şi forţa lirică în lucrări scrise în argoul timpului (argot). Născut la Paris, renunţă la numele său (Montcorbier sau de Logos) pentru a-l împrumuta pe cel al unei rude, un canonic, care l-a trimis să studieze la Sorbona.

Pricina sau balada Soartei

Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă,
Ce nu eşti om cu fală şi renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine?
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine;
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron.
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Pe marii regi îmi căşunase mie
În vremurile vechi, de altădat’.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon!

François, de-aceea să asculţi ce-am zis:
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis,
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon,
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

În 1455 a înjunghiat un preot într-o luptă de stradă şi a trebuit să fugă din oraş. Iertat anul următor, s-a întors la Paris, de unde a trebuit să fugă din nou după ce a jefuit Colegiul Navarre. Se pare că a murit la scurtă vreme după ce sentinţa de condamnare la moarte i-a fost comutată în zece ani de exil din Paris. În timpul exilului, s-a alăturat coquillarzilor, o bandă de hoţi care făcea ravagii prin Franţa la sfârşitul Războiului de O Sută de Ani.

Pentru aceştia a compus baladele sale în argoul hoţilor. Mesajul poeziei sale îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificaţie. Pe lângă baladele în jargon, opera lui Villon include Lais 1456 (cunoscut drept „Micul Testament”), Testament 1461 (sau „Marele Testament”) şi poeme precum Débat du cœur et du corps de Villon (Dezbatere între inima şi trupul lui Villon) şi Épitaphe Villon, mai cunoscut sub titlul Ballade des pendus (Balada Spânzuraţilor), scrisă în timp ce Villon aştepta aceeaşi soartă. Lais şi Testamentul sunt pline de jocuri de cuvinte, ironie, căinţă şi o preocupare constantă cu moartea, umor suculent, revoltă şi milă. Unele balade şi rondeluri, precum Ballade de la grosse Margot, despre moştenirea pe care o lasă unei prostituate, precum şi Ballade des dames du temps jadis (Balada doamnelor de altădată), sunt incluse în Testament. Operele lui Villon s-au păstrat în principal datorită lui Clément Marot, care le-a adunat şi le-a editat (1533).

Cristian Lisandru.DUMNICA DE GENIU – Francois Villon – “Balada domniţelor de odinioară” (traducere – Francisc Păcurariu)

Legenda Muntelui Saint-Michel

Belle de Jour concurs: Cultura pe continentele lumii.Logo-ul concursului este făcut de Vic.

dsc001311

Am ales sa scriu despre legendele Mont Saint-Michel dupa ce am primit cateva fotografii facute de Kevin,un tanar de 28 de ani din Franta care imi viziteaza blogul si caruia ii place foarte mult istoria,cultura,calatoriile si spera sa viziteze cat de curand Europa de Est si Romania.Sper sa cunoasca o fata buna si draguta din Romania cu aceasta ocazie.Chiar a donat niste bani Asociatiei PAVEL.Mi-a scris Isabellelorelai:”Ce am uitat să îţi spun: Olga îi mulţumeşte lui Kevin, pe site-ul PAVEL, pentru donaţia lui din februarie

http://asociatiapavel.ro/index.php?ln=ro&cat=1

Ce este Mont Saint-Michel?In Wikipedia scrie ca Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică  din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai reprezentativ fenomen de flux şi reflux. Stânca este ocupată de un sat şi o mănăstire fortificată ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin secolele al XII-lea – al XIV-lea. A jucat un rol important în istoria Franţei, fiind singurul loc care nu a putut fi cucerit de armatele engleze în timpul „Războiului de 100 de ani”.

Din anul 1979, Mont Saint-Michel se află pe lista patrimoniului mondial cultural UNESCO.

Legendele Mont Saint-Michel ,intre istorie,religie,fantastic,real.

Legenda Muntelui spune că într-o noapte de octombrie a anului 708, episcopul Aubert de la Avranches dormea un somn frământat de vise. Ca şi în nopţile trecute, Sfântul Arhanghel Mihail i-a apărut, poruncindu-i să îi construiască un sanctuar, pe vechiul munte Tombe, în mijlocul golfului. Şi, pentru ca episcopul ca să nu mai uite, cum o mai făcuse, Arhanghelul şi-a pus degetul de lumină pe capul episcopului Aubert, marcându-l pentru totdeauna. În zorii secolului al VIII-lea, muntele Tombe era o ridicătură rotunjită de granit, înaltă de 78 de metri, în mijlocul unui golf adânc, al cărui profil nu are cu nimic de-a face cu contururile de azi, deoarece aici pământul a câştigat peste tot în lupta cu marea. În vârful ridicăturii de granit se afla aşezată o piatră destul de mare, despre care se spune că ar fi fost înfiptă în pământ de către Satan. Nimeni nu putea să scoată această piatră, pentru începerea construcţiei sanctuarului. În cele din urmă, copilaşul Bain, cel de-al doisprezecelea fiu al unuia din lucrători, puternic prin nevinovăţia sa, reuşeşte ceea ce toţi ceilalţi eşuaseră, tot aşa cum Arthur, viitor rege legendar al Bretaniei, încă adolescent, reuşise să smulgă spada Excalibur din stânca în care fusese înfiptă. Numele Sfântului Mihail, substantivare a unui strigăt, devine strigăt de luptă al cavaleriei. Roland, unul dintre cavalerii lui Carol cel Mare, îl invocă fără încetare în luptele contra sarazinilor. Dar Sfântul Arhanghel mai are rol: cântăreşte sufletele în ziua Judecăţii de Apoi. Legendele apar curând după instalarea Benedictinilor în mănăstire. Ele consacră definitiv Muntele în ierarhia sanctuarelor.

Arhanghelul Mihail învingând cu şarpele monstruos din Irlanda

Legenda şarpelui din Irlanda i-a asigurat Muntelui un renume internaţional. Un şarpe monstruos pustia regiunea. Armele regelui Elgar, rugăciunile arhiepiscopului Ivor rămân neputincioase. S-a luat hotărârea unui atac în masă contra balaurului, dar când cavalerii au sosit la faţa locului, monstrul era deja mort. L-au ars şi i-au împrăştiat cenuşa, în care Ivor a distins două obiecte insolite: un scut de lemn de cedru şi de piele întărită, precum şi o spadă de oţel, foarte scurtă, încă pătată de sângele monstrului. Scutul şi spada erau de dimensiuni curioase, adevărate jucării de copil. Noaptea următoare, Ivor l-a văzut pe Sfântul Mihail în vis, iar acesta i-a poruncit ca aceste relicve să fie duse la sanctuarul său preferat, fără nici o altă precizare. Cei doi călugări, însărcinaţi să ducă armele sfinte, au luat drumul Italiei, crezând că la Gargano, cunoscut sub numele de Monte Sant’Angelo, este sanctuarul preferat al Arhanghelului Mihail. Dar în fiecare zi, orice drum ar fi luat, ei ajungeau spre soare-apune. Disperaţi că nu reuşesc să ajungă în Italia, ei s-au rugat Arhanghelului Mihail: acesta le-a apărut şi i-a informat că locul său preferat pe pământ este acum muntele Tombe. Tradiţia fixează la 16 octombrie 708 sfinţirea locului noului sanctuar în vârful muntelui Tombe. Episcopul Aubert organizează viaţa religioasă în Munte, instalează acolo doisprezece călugări care trebuie să persevereze, cu reguli precise, în serviciul preafericitului Arhanghel. Trimişi de episcop, aceşti călugări au format prima comunitate instalată şi organizată vreodată în Munte. Prin revelaţie, Aubert a fost înştiinţat de Arhanghel de existenţa unei surse de apă potabilă, apoi a ridicat o capelă dedicată Sfântului Petru, unde, mai târziu, va fi înhumat, conform tradiţiei medievale. Muntele se numeşte încă Tombe. Miracolele nu au întârziat să apară. Un pelerin orb, sosit acolo, a exclamat: Ce frumos este să vezi! Muntele şi-a luat definitiv numele actual pe la sfârşitul secolului al X-lea. Rând pe rând, au apărut noi construcţii, Muntele căpătând o înfăţişare din ce în ce mai apropiată de cea actuală. Trebuie să ne imaginăm amploarea acestor lucrări: blocurile de granit trebuiau aduse pe corăbii din insulele Chausey, în ritmul mareelor. Odată aduse, tăietorii de piatră le-au fasonat în blocuri definitive şi şi-au înscris pe ele, pentru a-şi primi simbria, semnele lor, pe care le putem citi încă. Aceste blocuri grele de piatră sunt apoi urcate în vârf şi aşezate la locul potrivit.