Arhive blog

Neagu Djuvara (18 august 1916), istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român

La multi ani, domnule Neagu Djuvara!

Neagu Djuvara

Neagu Djuvara (n. 18 august 1916, București) este un istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român.
Neagu Djuvara s-a născut la București într-o familie aristocrată de origine aromână, așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea și care a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari. Tatăl său, Marcel Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, a murit căpitan de Geniu în armata română în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădișteanu, mama sa, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.

Djuvara este un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, cum este de pildă teoria că nobilimea din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană.

Deși unele dintre teoriile sale sunt neacceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor și a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea istoriei naționale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naționaliste în România, fiind catalogate ca „antiromânești” și o influență nefavorabilă asupra percepției de sine la români și a românilor în afara granițelor țării.

Revolutia lui Djuvara: „Romanii erau numiti cumanii negri”.

Interviu – old.cotidianul.ro

Istoricul sustine, in cel mai recent volum al sau, aparut la Editura Humanitas, ca primii voievozi romani erau de origine cumana, la fel si o parte insemnata a boierilor de la curte.

Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti”.

Sa va spun ceva. Romanii mei sint in intirziere cu aproape o suta de ani, ca mentalitate. Fiindca noi nu vrem sa admitem, fiindca nu stim si fiindca s-a ocultat lucrul acesta, ca nici o tara din Europa, dar nici una, nu si-a format in Evul Mediu un nou stat pornind de la bastinasi. Dar nici unul!

Pagina personala – Neagu Djuvara

Din blogosfera.

Cristian LISANDRU.Turistul (partea a patra)

Gabriela Elena.Reveniri intempestive şi Proverbe interpretabile

Lucian Blaga (9 mai 1895 – 6 mai 1961), filozof, poet, dramaturg român

Risipei se dedă florarul

de Lucian Blaga

Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întîmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tîmpla fierbinte lînga tîmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură cînd vorbim,
şi-n ochi, cînd nu găsim cuvîntul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avîntul.

Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întămplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tîmplă fierbinte lîngă tîmplă.

Visînd, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodata nu vor fi.


Lumina

de Lucian Blaga

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

Glas în paradis

de Lucian Blaga


Vino să şedem subt pom.
Deasupra-i încă veac ceresc.
În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ţi-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.

Ce grai în sânge am închis?
Vino să şedem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu şarpele se joacă-n doi.
Tu eşti om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osânda de a sta-n lumină!

Mi-aştept amurgul

de Lucian Blaga  

În bolta înstelată-mi scald privirea
Şi ştiu că şi eu port în suflet
Stele multe, multe,
Şi căi lactee,
Minunile întunericului,
Dar nu le văd,
Am prea mult soare-n mine
De aceea nu le văd.
Aştept să îmi apună ziua
Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,
Mi-aştept amurgul,noaptea şi durerea
Şi să răsară-n mine stelele,
Stelele mele
Pe care încă niciodată
Nu le-am văzut…

Lucian Blaga

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar și diplomat român.

Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Din blogosfera. 

Ioan Usca.Ultimul Mitropolit – 24

Ioan Usca.Ultimul Mitropolit – 25

Gabriela Elena.Trei monştri pe care îi ador

Cristian Lisandru.Călătorie

Clipe de Cluj.Baronul Haussmann şi Clujul. Clădiri în oglindă

Caius.Prinţesa calomniată

Lumina raiului, Lucian Blaga

Lumina raiului

Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr’de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul –
lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!

Nu-mi presimţi?

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

Liniste

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr înca-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sa-şi trăiasca mai departe
în noi
viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

Lucian Blaga

Lucian Blaga

Lucian Blaga (9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeş, judeţul Alba –  6 mai 1961 la Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar şi diplomat român. Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Din blogosfera.

CELLA.du calm:) , Orfiv.Richard Eberhart (1904-2005) – Mielului,Călin Hera.Prima după-amiază la Shanghai,Gabriela Savitsky.25 la sută,pescarusul argintiu.Marul verde romanesc si Expozitia Mondiala din China 2010,Mirela Pete.Lucian Blaga, poetul ,Zi de mai,

Stanisław Ignacy Witkiewicz (24 februarie 1885 – 18 septembrie 1939), pictor polonez

Va invit sa vizitati si sa cumparati tablourile pictate de  Mirela Pete avand ca tema:”Primavara:flori, soare și mere!”

In calendarul zilei de 24 februarie, la nasteri am citit ca in aceasta zi s-a nascut Stanisław Ignacy Witkiewicz, a.k.a. „Witkacy” (24 februarie, 1885 –  18 septembrie, 1939), dramaturg, romancier, pictor, fotograf si filozof polonez.S-a nascut in Varsovia, fiul pictorului, arhitectului si criticul de arta,  Stanisław Witkiewicz. Baiatul a fost educat acasa si incurajat sa-si desavarseasca talentele in diferite domenii creative.

Witkiewicz a trait Revolutia Rusa in Sankt Petersburg.A marturisit ca a scris principiile sale filozofice in timpul unui  asalt al artileriei si ca a fost ales comisar politic al regimentului sau dupa revolutie. Lucrarile sale ulterioare dezvaluie teama sa de revolutii sociale si invazii straine, deseori   exprimandu-se intrun limbaj  absurd.

A inceput sa-sirotunjeasca veniturile pictand portrete pana cand  s-a reintors in Zakopane, Polonia, perioada de  mare creativitate artistica, stabilind principiile Noilor Forme in Pictura si Introducerea Formei Pure in Teatru.

Galerie de pictura Stanisław Ignacy Witkiewicz

Stanisław Ignacy Witkiewicz (24 februarie 1885 – 18 septembrie 1939), pictor polonez

Tot in 24 februarie s-au nascut:

Mattia Preti (24 februarie 1613 – 3 ianuarie 1699), pictor baroc italian.

Winslow Homer (24 februarie 1836 – 29 septembrie 1910), pictor si ilustrator american.

Charles Le Brun (24 februarie 1619 – 22 februarie 1690), pictor si teoretician francez.

Franz Stuck (24 februarie 1863 – 30 august 1928), pictor, sculptor, gravor si arhitect simbolist german.

Johan Christian Dahl (24 februarie 1788 – 14 octombrie 1857), pictor norvegian.

„Despre mustele din piata publica”

flies

Pentru ca in calendarul zilei am citit ca in 15 octombrie 1844 s-a nascut filozoful Friedrich Wilhelm Nietzsche, am cautat pe net scrierile lui si am gasit un site din care am selectat un fragment :”Despre mustele din piata publica”.Mi s-a parut potrivit vremurilor in care traim.

Sursa:http://www.geocities.com/dualis_mit/filo_nietzsche.htm#

Asa grait-a Zarathustra.

Fugi prietene, in sihastria ta !… Te vad ametit de zgomotul oamenilor mari si zdrobit de ghiontelile mititeilor. Cu vrednicie, padurea si stanca stiu sa taca in tovarasia ta. Aseamana-te iarasi copacului ce-l iubesti, copacului cu crengile puternice, el asculta tacut, atarnand deasupra marii. Unde inceteaza singuratatea, incepe viata publica, si unde incepe viata publica, incepe zgomotul marilor comedianti si bazaitul mustelor veninoase.

In lume cele mai bune lucruri nu pretuiesc nimic fara un oarecine, care sa le infatiseze : norodul le zice acestor reprezentanti, oameni mari.

[…]

Dar clipa ii zoreste : de aceea te zoresc si ei. Vor din parte-ti un „da” sau un „nu”. Nenorocire tie, daca ai voi sa-ti asezi scaunul intre un pentru si un contra !

Nu pizmui spiritele nerabdatoare si absolute. O ! indragostit al adevarului. Niciodata pana acum adevarul nu s-a spanzurat de bratul celor intransigenti.

[…]

Ci tu care esti profund, suferi prea adanc chiar in ranile mici ; si mai inainte de a fi tamaduit, viermele lor veninos va fi trecut pe mana ta. Imi pari prea mandru pentru ca sa ucizi acesti flamanzi. Ci ia aminte sa nu fi menit sa porti toata veninoasa lor nedreptate !

Ei bazaie in preajma ta, chiar cu laudele lor ; suparari, iata laudele lor. Vor sa fie aproape de pielea si sangele tau.

Te magulesc cum se maguleste un Dumnezeu sau un diavol ; se sclifosesc inaintea ta ca un zeu ori un diavol. Ce are a face ?

Sunt niste lingusitori si bocitori, nimic mai mult. Astfel fac adesea binevoitorii cu tine. Ci astfel lucreaza intotdeauna viclenia lasilor.

Da, fricosii sunt vicleni !

Sunt lingusitori si bocitori, nimic mai mult. Astfel fac adesea binefacatorii cu tine. Astfel lucreaza intotdeauna viclenia lasilor.

Da, fricosii sunt vicleni !

Cugeta mult la tine cu sufletul lor ingust – le esti pururea banuit. Te pedepsesc pentru toate virtutile tale. Nu-ti iarta din toata inima decat greselile tale. Pentru ca esti binevoitor si drept, tu zici : „Sunt nevinovati de nemernicia existentei lor”.

Dar sufletul lor ingust cugeta : „Orice existenta mare e vinovata”.

Cand esti binevoitor cu dansii, ei se simt dispretuiti de tine si-ti inapoiaza binele facut, prin rau tainuit. Mandria ta – fara cuvintele lor – e pururea potrivnica, ei jubileaza cand ti se intampla sa fii indestul de modest, ca sa fii vanitos.

Tot ce se poate pricepe la om nu face altceva decat sa-i inflacareze. Pazeste-te, deci, de cei mici !

In fata ta se simt mici iar josnicia lor se aprinde impotriva ta, prefacandu-se intr-o razbunare nevazuta.

Nu ti-ai dat seama ca ei tac, de indata ce te apropii de dansii, si ca puterea lor ii paraseste, cum se iroseste fumul unui foc ce se stinge ? Da, prietene, tu esti constiinta cea rea a aproapelui tau : caci ei nu-s vrednici de tine. De aceea te urasc ei si ar vrea sa-ti suga sangele. Aproapele tau va fi pururea musca veninoasa : ceea ce este maret in tine – ii va face mai veninosi si pururea hrapareti precum mustele.

Fugi, prietene, fugi in singuratate, acolo unde sufla un vant aspru si puternic. Menirea ta nu-i sa fii un alunga muste.

Asa grait-a Zarathustra.

Nietzsche

Friedrich Wilhelm Nietzsche ( 15 octombrie 1844, Röcken – 25 august 1900, Weimar) este unul din cei mai importanţi filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influenţă considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au urmat. S-a născut într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Încă din tinereţe, este confruntat cu problema credinţei în Dumnezeu şi înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filozofică. Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca „moment dionisiac”. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce ţine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.

„Taina cea mai mare a Lumii”

mircea_eliade
In  13 martie 1907(13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), s-a nascut Mircea Eliade, scriitor, filozof şi istoric al religiilor.Filozof şi istoric al religiilor,Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.
Un fragment din Sacrul si Profanul de Mircea Eliade.

Simbolismul Arborelui cosmic şi cultele vegetaţiei

Miturile şi riturile legate de Pămîntul–Mamă exprimă deci, în primul rînd, ideile de fecunditate şi de bogăţie, care sînt de natură religioasă, pentru că numeroasele aspecte ale fertilităţii universale dezvăluie de fapt taina zămislirii, a creaţiei Vieţii. Iar apariţia Vieţii este, pentru omul religios, taina cea mai mare a Lumii. Viaţa „vine“ de undeva, şi acest „undeva“ nu se află în această lume, apoi „se duce“ în altă parte, dincolo de lume, şi se prelun‑geşte în chip misterios într–un loc necunoscut, unde cei vii nu pot îndeobşte să ajungă. Viaţa omenească nu este simţită ca o scurtă trecere prin Timp, între două „neanturi“, ci este precedată de o preexistenţă şi se prelungeşte într–o postexistenţă. Se cunosc destul de puţine lucruri cu privire la cele două etape extraterestre ale vieţii omului, dar se ştie cel puţin că ele există. Pentru omul religios, moartea nu înseamnă deci sfîrşitul vieţii, ci este doar o altă modalitate a existenţei omeneşti.

Toate aceste lucruri sînt de altfel cuprinse în ritmurile cosmice, şi ne rămîne doar să descifrăm ceea ce „spune“ Cosmosul prin numeroasele sale moduri de a fi ca să putem pătrunde taina Vieţii. Cosmosul este fără îndoială un organism viu, care se reînnoieşte periodic, iar taina apariţiei Vieţii este legată de reînnoirea ritmică a Cosmosului. Aşa se explică de ce Cosmosul a fost închipuit sub forma unui arbore uriaş: modul de a fi al Cosmosului, şi în primul rînd capacitatea sa de a se regenera la nesfîrşit, sînt redate simbolic de viaţa arborelui.

Trebuie spus totuşi că nu este vorba doar de o transpunere de imagini de la scară microcosmică la scară macrocosmică. Arborele, ca „obiect natural“, nu putea sugera totalitatea Vieţii cosmice: la nivelul experienţei profane, modul său de a fi nu cuprinde modul de a fi al Cosmosului, în toată complexitatea sa. La nivelul experienţei profane, viaţa vegetală nu cuprinde decît un şir de „naşteri“ şi de „morţi“. Doar viziunea religioasă asupra Vieţii ne ajută să „descifrăm“ în ritmurile vegetaţiei alte semnificaţii, în primul rînd ideile de regenerare, de tinereţe veşnică, de sănătate şi de nemurire; ideea religioasă a realităţii absolute este exprimată simbolic printre atîtea alte imagini, sub forma unui „fruct miraculos“ care îi poate face pe oameni nemuritori, atotştiutori şi atotputernici, asemenea zeilor.

Arborele nu a fost ales doar pentru a simboliza Cosmosul, ci şi viaţa, tinereţea, nemurirea, înţelepciunea. Pe lîngă Arborii cosmici, ca Yggdrasil din mitologia germanică, istoria religiilor cuprinde Arbori ai Vieţii (de pildă în Mesopotamia), ai Nemuririi (Asia, Vechiul Testament), ai Înţelepciunii (Vechiul Testament), ai Tinereţii (Mesopotamia, India, Iran) etc.28 Cu alte cuvinte, arborele poate exprima tot ceea ce omul religios socoteşte real şi sacru prin excelenţă, tot ceea ce ştie el că zeilor le–a fost dat de la început şi ceea ce nu le este dat decît arareori făpturilor alese, eroi sau semizei. Miturile privitoare la căutarea nemuririi ori a tinereţii veşnice vorbesc, aşadar, despre un arbore cu fructe de aur sau cu frunze fermecate, care creşte „într–un ţinut îndepărtat“ (în realitate, în lumea de dincolo) şi care este păzit de monştri (grifoni, balauri, şerpi). Ca să poţi culege fructele, trebuie să înfrunţi monstrul–paznic şi să–l ucizi: învingătorul trebuie să treacă printr–o încercare iniţiatică de tip eroic, cîştigînd „prin violenţă“ condiţia supraomenească, aproape divină, a tinereţii fără bătrîneţe, a invincibilităţii şi a atotputerniciei.

Arborele cosmic, Arborele nemuririi sau al Cunoaşterii simbolizează cum nu se poate mai limpede valenţele religioase ale vegetaţiei. Cu alte cuvinte, arborele sacru sau plantele sacre dezvăluie o structură care nu este evidentă în feluritele specii vegetale concrete. Aşa cum am putut vedea, structurile cele mai profunde ale Lumii sînt dezvăluite de sacralitate. Cosmosul nu se înfăţişează ca un „cifru“ decît dintr–o perspectivă religioasă. Doar omul religios descoperă în ritmurile vegetaţiei taina Vieţii şi a Creaţiei, cea a reînnoirii, a tinereţii şi a nemuririi. S–ar putea spune că toţi arborii şi toate plantele socotite sacre (de pildă arbustul ashvatha, în India) îşi datorează acest statut privilegiat faptului că reprezintă arhetipul, imaginea exemplară a vegetaţiei. Pe de altă parte, faptul că o plantă este îngrijită şi cultivată se datorează valorii sale religioase. După unii autori, toate plantele cultivate în zilele noastre au fost socotite la început plante sacre.

Cultele vegetaţiei nu depind de o experienţă profană, „naturistă“, legată de pildă de primăvară şi de trezirea vegetaţiei. Dimpotrivă, experienţa religioasă a reînnoirii (a re–creaţiei, a re–începutului) Lumii precedă şi justifică valorizarea primăverii ca reînviere a Naturii. Pe taina regenerării periodice a Cosmosului se întemeiază importanţa religioasă a primăverii. De altfel, în cultele vegetaţiei, semnul prevestitor al tainei cosmice este mai important decît fenomenul natural al primăverii şi al apariţiei vegetaţiei. Grupuri de tineri merg pe la casele din sat, în cadrul unui ceremonial, ţinînd în mînă o creangă înverzită, un buchet de flori, o pasăre.30 Este semnul iminentei reînvieri a vieţii vegetale, care arată că taina s–a împlinit şi că primăvara este aproape. Aceste rituri au loc în cea mai mare parte înainte de ivirea primăverii, ca „fenomen natural“.

Stii de ce e dezordine in lume? Pentru ca nu e ordine in dumneata.

Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.angel_oak_17Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas şi din paşii zilei tale un mers, şi nu o împleticire?1212266958iwbpniqNoi nu avem un termen romanesc pentru „devenire”. Avem cateva pentru fiinta, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de „petrecere” (se petrece ceva, care e mai mult decat se intampla, are loc: are desfasurare). Dar l-au expropriat cheflii. Singura noastra devenire este in chef, in distractie -, in instrainare.

1210435374pgn2fjq

Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari.
5
Gandul Scolii, al celei unde sa nu se predea nimic, ma obsedeaza. Stari de spirit, asta trebuie dat altora; nu continuturi, nu sfaturi, nu invataturi….

Ma sperie o vorba din Luca: „Vai de voi, carturari si farisei fatarnici. Pentru ca voi sunteti ca mormintele, care nu se vad si peste care oamenii umbla fara sa stie”

Am vazut ceva neasteptat: un om milos care multumea cersetorului pentru ca-i primise dania. In fond, avea dreptate s-o faca. Fiindca binefacatorul exista prin cel care primeste. Cat de recunoscator trebuie sa fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat!
1213151507rqwzfjd
Nu se stie cine da si cine primeste.
In ce consta, pana la urma, fericirea? Nicidecum in a beneficia din plin de ce este (bani, valori, cultura) ci in a face posibil ce nu este, ce nu e inca. Pana si biologic e asa: copilul. Dar spiritual este numai asa: scrii pentru cititorul care nu s-a nascut inca, te cultivi spre a obtine alt inteles si un gand nou, traiesti sub fascinatia lui ceea ce sta sa vina.evolutionofman
Stii de ce e dezordine in lume? Pentru ca nu e ordine in dumneata.
Primul lucru de predicat: dispretul pentru oamenii politici, acesti valeti ai istoriei comune.
Nimeni nu e in ordine. Ma uit la toti in jurul meu si vad ca pierd si ordinea in care au fost. Si totusi: fiecare poarta asupra sa ordinea lumii; daca tu faci ce trebuie, pui in ordine si restul.
Oamenii te iarta daca faci crime. Dar nu te iarta daca esti fericit.
Am simtit limpede asta, in ceasul reinvierii mele. Marturisiri si ganduri ale lui Constantin Noica.

In 4 decembrie 1987 a incetat din viata Constantin Noica, filozof si eseist, mentor spiritual al unor intelectuali români, membru post–mortem al Academiei Române („Sentimentul românesc al fiintei”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin în cultura românã” (n. 25 iulie 1909)Constantin Noica.