Arhive blog

Pricina sau balada Soartei,François Villon

Intre mine,fostii mei colegi/e, François Villon si Sergiu Nicolaescu este o legatura.Da,ati inteles bine.Sa explic despre ce e vorba;intro vara din secolul trecut,epoca de aur,anul 1986,seful nostru cel mare ne-a convocat la o sedinta in care ni s-a spus ca trebuie sa jucam intrun film la castel (ca figuranti,bineinteles).Si uite-asa,vrand nevrand am jucat in filmul François Villon.Am avut astfel ocazia sa vedem cum se face un film,cat de mult se lucreaza pentru o secventa de cateva secunde,in plus,am castigat niste bani,ne-am distrat cand ne-am vazut imbracati in haine de epoca,unii erau targoveti,altii nobili sau cersetori  si am facut poze cu Sergiu Nicolaescu.Mai trebuie sa amintesc ceva foarte important pentru acele vremuri de demult:acolo am avut ocazia sa bem cafea naturala pe care o cumparam de la o rulota venita cu echipa de filmare si chiar sandviciuri cu salam,ceea ce era o raritate.Amintiri frumoase ma leaga de  François Villon (8 aprilie,cca.1431 – cca.1474)  unul dintre primii mari poeţi ai Franţei.

Villon a fost redescoperit cu precădere după secolul XIX. A utilizat umorul satiric, patosul şi forţa lirică în lucrări scrise în argoul timpului (argot). Născut la Paris, renunţă la numele său (Montcorbier sau de Logos) pentru a-l împrumuta pe cel al unei rude, un canonic, care l-a trimis să studieze la Sorbona.

Pricina sau balada Soartei

Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă,
Ce nu eşti om cu fală şi renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine?
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine;
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron.
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Pe marii regi îmi căşunase mie
În vremurile vechi, de altădat’.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon!

François, de-aceea să asculţi ce-am zis:
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis,
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon,
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

În 1455 a înjunghiat un preot într-o luptă de stradă şi a trebuit să fugă din oraş. Iertat anul următor, s-a întors la Paris, de unde a trebuit să fugă din nou după ce a jefuit Colegiul Navarre. Se pare că a murit la scurtă vreme după ce sentinţa de condamnare la moarte i-a fost comutată în zece ani de exil din Paris. În timpul exilului, s-a alăturat coquillarzilor, o bandă de hoţi care făcea ravagii prin Franţa la sfârşitul Războiului de O Sută de Ani.

Pentru aceştia a compus baladele sale în argoul hoţilor. Mesajul poeziei sale îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificaţie. Pe lângă baladele în jargon, opera lui Villon include Lais 1456 (cunoscut drept „Micul Testament”), Testament 1461 (sau „Marele Testament”) şi poeme precum Débat du cœur et du corps de Villon (Dezbatere între inima şi trupul lui Villon) şi Épitaphe Villon, mai cunoscut sub titlul Ballade des pendus (Balada Spânzuraţilor), scrisă în timp ce Villon aştepta aceeaşi soartă. Lais şi Testamentul sunt pline de jocuri de cuvinte, ironie, căinţă şi o preocupare constantă cu moartea, umor suculent, revoltă şi milă. Unele balade şi rondeluri, precum Ballade de la grosse Margot, despre moştenirea pe care o lasă unei prostituate, precum şi Ballade des dames du temps jadis (Balada doamnelor de altădată), sunt incluse în Testament. Operele lui Villon s-au păstrat în principal datorită lui Clément Marot, care le-a adunat şi le-a editat (1533).

Cristian Lisandru.DUMNICA DE GENIU – Francois Villon – “Balada domniţelor de odinioară” (traducere – Francisc Păcurariu)

Filmul „Casablanca”

casablanca_trailer_screenshot In 26 noiembrie 1942 la New York are loc premiera filmului „Casablanca”.Mi-a placut foarte mult aceasta poveste de dragoste in timp de razboi.

Despre filmul Casablanca.

„Zeitgeist Addendum”


http://www.damaideparte.ro/index.php/zeitgeist-addendum-cu-subtitrate-in-limba-romana/620

Update 2:de la Nelu:”Subtitrari pt acest film gasiti aici:http://titrari.ro/index.php?page=cautare&z1=0&z2=zeitgeist+addendum&z3=1&z4=1
http://video.google.co.uk/videoplay?docid=6592355148420454993
Update:forum despre Zeitgeist va exista cat de curand pe site-ul:http://thezeitgeistmovement.com/

Dacă vă prisoseşte ceva şi vreţi să dăruiţi: Părintele Valentin Ştefan are mare nevoie, pentru copiii orfani

Zeitgeist este o expresie din limba germana care se traduce literal:Zeit,timp;Geist,spirit insemnand „spiritul epocii si al societatii”.Cuvantul zeitgeist descrie climatul intelectual,cultural, etic si politic al unei epoci sau poate fi un curent.In limba germana,cuvantul are mai multe sensuri decat in alte limbi,incluzand si faptul ca Zeitgeist se refera doar la evenimentele din trecut.

Zeitgeist ,filmul,pledeaza pentru demitificarea lumii in care traim. Produs de Peter Joseph, filmul a fost creat pentru a-i inspira pe oameni sa priveasca lumea dintr-o perspectiva mai critica si pentru a intelege ca deseori lucrurile sunt diferite de le vedem noi, oamenii obisnuiti.

Ce pot avea in comun religia, razboiul si banii? Conform acestui documentar, care timp de doua ore aduce o multime de argumente in sprijinul teoriei pe care o sustine, numitorul comun este incercarea de manipulare a populatiei la nivel mondial.

Zeitgeist for free online:http://www.zeitgeistmovie.com

Zeitgeist Google

http://www.subtire.com/2008/01/02/zeitgeist-cu-subtitrare-in-romana/

“Riding Alone for Thousands of Miles”

Astazi am reusit sa vad si eu un film de la cap la coada.Nici nu mai tin minte cand am vazut ultima oara un film in intregime.Ba inceputul nu-l vedeam,ba adormeam in timpul filmului sau ma apucam de alte treburi in timpul pauzei publicitare si reveneam cand filmul era gata.Si cum spuneam ,azi am vazut un film care m-a impresionat in mod deosebit o poveste trista a unui tata si fiul lui,niste instrainati care se iubeau dar nu isi aratau sentimentele,ba mai mult,nici nu-si mai vorbeau de multi ani.

Spune Gabriel Garcia Marquez:„Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui „imi pare rau”, „iarta-ma”, „te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.”

De ce sa nu arati sau sa spui ceea ce simti?Pentru ca ti-e teama ca devii ridicol in ochii unora si te faci de rusine?Am ajuns la concluzia ca acest fel de a gandi ne face rau si noua si celor dragi.Mai bine sa fac un rezumat al filmului „Calatoria”,titlul original “Riding Alone for Thousands of Miles” sau „sa calatoresti singur mii de mile”,un film japonez ,o drama,povestea emotionanta a unui om care strabate China, intr-o calatorie care ii va schimba viata.

Cand Takata Gou-ici (Takakura Ken) afla ca fiul sau instrainat Ken-ici (Nakai Kiichi) este grav bolnav, se grabeste sa se duca la el. Dar Ken-ici refuza sa il vada. Rie (Terajima Shinobu), sotia lui Ken-ici, ii da lui Takata o caseta video care il ajuta sa isi cunoasca din nou fiul.

Formularea unei promisiuni pe aceasta caseta il trimite pe Takata intr-o adevarata odisee, pentru a-si dovedi dragostea fata de fiul sau. El intalneste in cale straini pitoresti, descopera bunatatea umana.. si sentimentul familiei, pe care credea ca l-a pierdut de multa vreme.

Ca si tarmul aspru al oceanului unde traieste,Gou-ichi Takata,acum la cei 70 de ani ai sai este un om rece si solitar.S-a hotarat sa plece de acolo doar dupa ce a primit un telefon plin de durere de la nora lui,Rie,care i-a spus ca fiul sau H Ken-ichi, de care s-a indepartat de cand era mic,este pe moarte,fiind bolnav de cancer la ficat si se afla intrun spital din Tokio.
Cand a ajuns la spital, afla ca fiul sau nu vrea sa-l vada.Nu il putea ierta de supararea pe care i-a pricinuit-o dupa atatia ani de cuvinte nerostite.Impasibil ca intotdeauna, Takata a ridicat din umeri si a iesit din spital.Cand a ajuns in dreptul parcarii,Rie l-a prins din urma si i-a dat o caseta video cu un film despre pasiunea fiului sau,o opera populara filmata intrun sat din China.Fiul sau filmase cu un an in urma in provincia Yunnan ,spectacolul unei trupe locale.Daca se va reintoarce anul urmator,atunci solistul trupei va canta pentru Ken-ichi“Riding Alone for Thousands of Miles,”un cantec din specialitatea lui.
In incercarea de a se impaca cu fiul sau, Takata se hotara sa mearga in provincia Yunnan,sa-l caute pe solistul vocal, Li Jiamin, si sa-l filmeze interpretand “Riding Alone for Thousands of Miles” .
Odata ce a ajuns acolo,Takata afla ca solistul Li Jiamin are de executat trei ani de inchisoare dupa ce ,fiind sub influenta alcoolului a injunghiat un om care ii punea la indoiala talentul.Cand translatorul angajat de el i-a spus ca e imposibil sa filmeze intro inchisoare chinezeasca, Takata cu fata lui ca de piatra nu a schitat nici un semn de descurajare.Takata e exact ca personajul din opera populara despre care e vorba in cantec:puternicul general Guan Yu care a sacrificat titlurile si bogatiile pentru a calatori 1000 de mile in ajutorul unui prieten.

Lui Takata i se alatura in acest demers,“Lingo”, alt translator care cu greu rosteste un cuvant in japoneza,dar compenseaza aceasta lipsa cu dorinta de a merge pana la capatul pamantului cu Takata,al carui devotament parental l-a miscat pana la lacrimi.
Odata ce au infrant rezistenta autoritatilor chinezesti ,cei doi barbati,au intrat in inchisoare sa filmeze.Dar solistul Li Jiamin incepe sa planga in hohote si nu poate canta.Marturiseste ca ar vrea sa-si vada fiul de opt ani pe care nu-l vazuse niciodata si care locuia in Stone Village. Takata s-a hotarat sa calatoreasca in Stone Village si sa-l aduca la inchisoare pe baietelul Yang Yang pentru a impaca tatal cu fiul.

In final,baietelul de opt ani nu vrea sa-si cunoasca tatal,iar Takata primeste un telefon de la nora sa care l-a anuntat ca fiul sau murise.Takata s-a intors la inchisoare,dar nu pentru a filma spectacolul,ci pentru a arata lui Li si celorlati puscariasi,pozele facute in sat ,baietelului de opt ani .

Filmul este o drama despre relatia dintre un tata si fiul sau care au ajuns niste straini,tatal nu si-a aratat sentimentele si nici nu i-a spus fiului ce mult il iubeste.Acum era prea tarziu,iar barbatul devenise deja alt om,in timp ce fiul sau,pe patul de moarte reusise sa dicteze sotiei sale o scrisoare pentru tatal sau in care ii spunea ce mult se bucura pentru gestul facut,acela de a porni in calatorie pentru a vedea locurile si oamenii pe care le filmase fiul cu un an inainte.

„Pe aripile vantului”

In 30 iunie 1936 s-a publicat romanul „Pe aripile vantului” al scriitoarei americane Margaret Mitchell.

„Pe aripile vantului” a fost declarat cel mai romantic film din toate timpurile. Scarlett O’Hara a ramas un simbol al puterii si pasiunii. Iar actrita, Vivien Leigh, a fost, si ea, o mare indragostita. L-a iubit pe Laurence Olivier pana la moarte.Sprancenele arcuite dramatic, talia „sugrumata”, ochii dati peste cap. Palida, sprijinita de o coloana dorica, in fata unui panou pictat cu turturele si ciresi infloriti. Sau ea, pierduta in bratele lui, iar el o priveste dominator si tandru in ochi. Amandoi sunt machiati intens cu negru. Vivien Leigh si Laurence Olivier in anii ’40. Ea a ramas celebra pentru rolul Scarlett O’Hara din „Pe aripile vantului”. El, pentru Hamlet. Ea era mereu nervoasa, nelinistita, obositoare. Era rasfatata, mandra si foarte constienta de frumusetea ei. „Oamenii foarte frumosi fac propriile lor legi”, spunea ea, cinica. Zambetul de pisica, gropitele din obraji, ochii reci si verzi, silueta fragila. Vivien Leigh avea un tip rar de feminitate, impunea prin eleganta, cerea ocrotire si, nu in ultimul rand, avere. Facea parte din casta celor foarte talentati si alintati. Cei carora li se cuvin omagii, ploconeli si ofrande. Cu barbatii din viata ei a avut relatii profunde, consumatoare, tenebroase. Iubea pasional si era foarte geloasa. Olivier era mai in varsta cu sapte ani decat ea. Cei doi au avut un mariaj furtunos, presarat cu certuri si impacari sonore. Chiar daca enervantul, crudul, fascinantul, iubitul si detestatul Larry a divortat de ea, pentru, ca, evident, s-a inamorat de alta, Vivien l-a iubit pana la moarte. A avut pretentia sa i se spuna Lady Olivier si pastra poza lui pe semineu, acolo unde ar fi trebuit sa stea statuetele de Oscar. Acestea serveau altor scopuri, destul de edificatoare pentru respectul cu care trata ea premiile. Cu una dintre statuete proptea usa de la baie. Cu cealalta spargea nuci in bucatarie. N-a vrut sa divorteze de Olivier si a facut crize, scene si lesinuri. A amenintat ca se sinucide. Suferea de sindrom maniaco-depresiv, avea tristeti adanci si stari euforice, fuma enorm. Patru pachete pe zi. Fumatul a ucis-o lent. Vivien Leigh a suferit de tuberculoza, boala romanticilor, a murit la doar 53 de ani. Catre sfarsitul vietii, frumusetea chipului i se inecase intr-o expresie de suferinta, batranete prematura si durere. In „Primavara romana a doamnei Stone” (1961), interpreta rolul unei femei trecute, agatata cu disperare de imaginea ei de femeie fatala. Exploatata fara scrupule de un gigolo obraznic, cu bicepsii lui Warren Beatty. A urmat rolul Annei Karenina, care i s-a potrivit ca o manusa. Contesa sinucigasa, pasionala si patetica, apoi fragila Blanche du Bois, din „Un tramvai numit dorinta”. Avea o inclinatie speciala pentru melodrama si spunea ca „e mai usor sa-i faci pe oameni sa planga decat sa rada”.

Scorpion tipic, plina de magnetism, misterioasa si preocupata de fenomene oculte, ambitioasa si autodistructiva. Consulta horoscoapele de toate felurile. Exploziva combinatie cu Geamanul Olivier a esuat in pofida predictiilor. „Scorpionii ard lumanarea la ambele capete, se autodevoreaza si nu au deloc instinct de conservare, asa, ca mine. Eu plutesc intre fericire si chin, plang usor. Sunt un amestec intre hotararea mamei mele si optimismul tatalui meu. Sunt ingrozitor de posesiva. Sunt nonconformista. Spun ce gandesc si nu ma ascund.” Teribila femeie. Cand juca, era in transa. Si-a lasat fiica de izbeliste pentru a avea o cariera de succes, si-a parasit primul sot pentru a se marita cu Laurence Olivier. Pacatele tineretilor. A trait cativa ani buni intr-un interesant „patrulater conjugal”. Laurence Olivier era casatorit cu o oarecare Jill Esmond, ea era maritata cu primul sot, avocatul Leigh, care avocat a devenit bun „prieten” cu sotia lui Olivier. S-a maritat cu Olivier abia in 1940. Domnisoara de onoare pierduta i-a fost Katharine Hepburn. Cand bunul Larry o va fi parasit pentru Joan Plotwright, ea l-a acuzat de adulter, ca si cum ea nu ar fi facut acelasi lucru la vremea ei. Au urmat niste ani frumosi si rai. Pe vremea cand filma „Cezar si Cleopatra” a fost diagnosticata cu sindrom maniaco-depresiv. Incerca sa-i fie nevasta buna lui Larry, dar nu reusea. A pierdut doua sarcini, iar divortul i-a grabit sfarsitul. Era bolnava de TBC si fuma in continuare. Se insingurase. Prefera compania pisicilor ei siameze si recitea „Pe aripile vantului”, cartea care i-a schimbat viata. Scarlett O’Hara a fost rolul vietii ei. Multi au afirmat ca Vivien Leigh nu ar fi fost niciodata o mare actrita, dar ca naturaletea lui Scarlett a salvat-o de la uitare. Nedrepte afirmatii. E adevarat, „Pe aripile vantului” a fost un fenomen inca de la aparitia cartii. Clark Gable este Rhett Butler si nimeni altcineva. Fusese vorba ca rolul sa-i revina lui Laurence Olivier, ar fi fost o combinatie fatala pe ecran, cei doi amanti explozivi, dar Vivien nu a fost de acord. A avut intuitia exacta ca va fi pusa in umbra de el. S-a chinuit sa vorbeasca cu accent sudist, ea avea accent britanic, s-a straduit sa para topita de sarutarile lui Gable pe care nu-l suporta si care avea o respiratie de cowboy, fatala fragilei doamne care umbla cu sarurile dupa ea. Ura din rasputeri corsetele si crinolinele. Norocul ei cu talia de viespe de la mama natura. Se nascuse in India, iar mama ei privea timp de 15 minute in fiecare dimineata muntii Himalaya pe tot timpul sarcinii pentru ca frumusetea lor sa se rasfranga asupra viitoarei copile. A pastrat peste ani aerul exotic si complicat pe care il are o mica aristocrata englezoaica crescuta in Orient. Parea ca nici nu cunoaste gesturile prozaice ale zilei, ca nu mananca, de exemplu. „Farmecul unei femei e pe jumatate iluzie.” Sunt gandurile unei femei inteligente care a iubit mult si fara noroc.

© copyright VIVA!