Arhive blog

„O, muritor! iubeşte, că mâine vei peri!”si „Tu ştii că interesul conduce astă lume”

In postul meu de astazi nu voi pune imagini cum obisnuiesc de cele mai multe ori,am hotarat sa postez doua poezii pe care le-am ales dintre cateva pe care le-am  citit,poezii scrise de Dimitrie Bolintineanu,poet român, om politic, participant la Revoluţia de la 1848 şi diplomat care s-a nascut in 14 ianuarie 1825.Poeziile alese de mine se potrivesc starii mele sufletesti si din nou trebuie sa recunosc ca nu le-am citit niciodata.

Inainte de a trece la poezii trebuie sa anunt un eveniment de maine,15 ianuarie (multumesc CELLA ca mi-ai spus) si anume:Conferinta publica-LEGEA LUI EMINESCU ,organizata de Catedra de Sociologie a Universitatii din Bucuresti;Fundatia Pentru Romania;Revista VEGHEA.Cuvant de deschidere: Dan Puric.Mai multe in blogul lui Victor Roncea.

Scopul omului

Spre ţărmul ce se pierde în noapte şi în ceaţă
Curând o să atingă al vieţi-mi vas fragil.
Şi mă întreb pe mine aici, în astă viaţă,
De când trăiesc în doruri, la ce am fost util?

Şi sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare
Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut,
Ce nici nu înveleşte, nici dă acestui soare
Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut?

Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune,
Noi, care-aici în viaţă n-avem decât o zi?
Noi, ale căror fapte, ţărână, fală, nume
Se spulberă în vânturi-nainte d-a luci?

Cărarea mea în lume se şterge de sub soare
Amara calomnie păleşte-al său color.
Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare
Parfumul d-o secundă pe vântul trecător.

A unei soarte astfel, vai! preţuia durerea
Ce inimile noastre adapă cu venin?
Necazul unei mume ce şi-a zdrobit plăcerea
Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin?

Acest argil molatec ce vântu-o să răpească,
Ori merită onoarea să poarte-n al său sân
O flacără de spirit, răsfrângere cerească,
Ce ca un rob ascultă de lut ăst crud stăpân?

Aşa mă-ntreb şi Domnul răspunde blând dorinţei
,,Tot ce trăieşte-n lume are cuvânt profund,
O floare să profume în capistea fiinţei,
O rază să-aurească abimul făra fund;

O lacrimă s-aline un suflet în durere,
Şi roua să fragide arşiţele de zi,
Şi tu s-aduni p-o frunte sărutul de plăcere.
O, muritor! iubeşte, că mâine vei peri!”

La un amic sărac

Bogaţii în mijlocul plăcerilor nebune
Tresar de multe ori,
Crezând că umbra morţii pe fruntea lor se pune,
Şi că se schimbă-n lacrimi ale ursitei flori!

Tu ştii că tot ce are o formă se zdrobeşte,
Tu ştii, amicul meu,
Că după om în viaţă nimic nu mai trăieşte
Decât virtutea dalbă a sufletului său.

De îţi lipseşte ţie o casă strălucită
Cu marmor răpitor
Şi dacă locuinţa de toţi e părăsită,
Tu ştii ce preţ a pune pe vizitele lor;

Tu ştii că interesul conduce astă lume,
Şi-aceşti trăitori morţi
Speculă simţimântul, virtute, fală, nume,
Şi pe a ţării viaţă aruncă ai lor sorţi.

La poarta sărăciei, nu, câinii nu s-adună!
Şi tu, ce-ai deşirat
După a lumii frunte râzânda ei cunună,
Ce trebuie să cugţi-nainte ai aflat!

Ferice cel ce poate, de orice lanţ-nainte,
Să spargă jugul său,
Acela singur poate să meargă în morminte
De orice lanţuri Iiber, cum tu faci, dragul meu!