Arhive blog

Dante Alighieri,Divina Comedie.Infernul.

In 14 mai 1265 s-a nascut Dante Alighieri (†14 septembrie 1321, Ravenna) poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).

Divina Comedie.Infernul.Cântul III

Traducere de George Coşbuc

1 Prin mine vii spre-a chinului cetate,
prin mine vii spre veşnica jelire,
prin mine vii spre cetele damnate.
4 Dreptatea-mi fu temei de izvodire:
m-a făurit puterea ziditoare,
supremul rost şi cea dintîi iubire.
7 Pînă la mine lucruri trecătoare
n-au fost defel, şi eu durez în veci:
voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!
10 Aceste vorbe sus, prin neguri reci,
le-am fost zărit pe-o poartă încrustate;
„Cumplite sînt, maestre!“, zis-am deci.
13 Iar el, ca unul preahîrşit cu toate:
„De orice îndoială se cuvine
să scapi aici, şi de-orice laşitate,
16 căci am ajuns în locul spus de mine,
unde-ai să-i vezi în veşnica durere
pe cîţi pierdură-al cugetului bine“.
19 Simţii atunci cum mîna lui o cere
pe-a mea; cu zîmbet blînd mă linişti
şi mă purtă-năuntru, spre mistere.
22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni.
25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele
28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie.
31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“.
34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară.
37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată.
40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“.
43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte:
46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine.
49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“.
52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate.

55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală!
58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie.
61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare.
64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată.
67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi.
70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare,

73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“.
76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“.
79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace.
82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase!

85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.
88 Tu, suflet viu, te-depărtează dar
de-acei pe care moartea i-a răpus!“.
Iar de văzu că îndărăt nu sar,
91 grăi: „Pe altă cale fi-vei dus,
pe alt talaz pluti-vei spre vecii
ş-n mai uşoară luntre fi-vei pus“.
94 Virgil îi zise: „Caron, a cîrti
nu-i rost, căci voia cerului se face,
care-i putere; nu mai iscodi!“.
97 Se-nduplecă atunci şi prinse-a tace
luntraşul cel păros al bălţii sure,
cu ochii-ncinşi de scăpărări buiace.
100 Dar auzind asemeni vorbe dure,
le clănţăneau de multă teamă dinţii
acelor duhuri goale şi mahmure.
103 Pe Dumnezeu deolaltă cu părinţii
îl blestemau, şi leat, şi neam, şi ţară,
sămînţa şi seminţele seminţii!
106 Apoi cu toţii stol se adunară,
plîngînd amar, pe ţărmul de durere
gătit acelor ce de cer uitară.

109 Iar Caron, demon silnic la vedere,
le face semn şi la grămadă-i mînă,
lovind cu vîsla-n cei fără putere.
112 Şi cum atunci cînd toamna e stăpînă
copacii se desfoaie ram cu ram,
de-ajung să-şi cate frunzele-n ţărînă,
115 la fel şi neamul rău al lui Adam:
la cîte-un semn, ca pasărea momită,
se dă pe rînd luntraşului infam.
118 Aşa se duc pe apa cea smolită,
dar nici n-ajung ei bine la liman,
că alţii umplu malul şi se-agită!
121 „Fiule,“-mi spuse bunul mantovan,
„cei învrăjbiţi cu Dumnezeu se-adună
din patru vînturi pe acest tăpşan;
124 ei dau buluc să-nfrunte unda brună,
căci rîndui cel drept să se prefacă
în dor amarnic spaima lor nebună.
127 Vreun suflet bun n-a fost pe-aci să treacă
şi Caron, vezi, dacă s-a plîns de tine,
avu dreptate-n felul lui s-o facă“.
130 Abia tăcu şi valea cu suspine
se scutură, vuind atît de tare
că simt şi azi fiorii ei în mine.

133 Pămîntul plîns iscă furtună mare
şi fu văzduhul de văpăi cuprins,
iar eu, năuc de-atîta tulburare,
136 căzui cum cade cel de somn învins.

Ilustratii: Gustave Doré

Mirela Pete.Salcâmii,parfum poetic (Parfumul… XXX)

Ioan Usca.Joi

Călătoria lui Dante în cele trei lumi ale „vieţii de apoi”

Dante Alighieri se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl – Alighiero di Bellincione – se ocupa cu negustoria. Mama – Gabriella degli Abati – i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată.


Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” şi mai târziu în „Divina Commedia”.

Divina Comedie povesteşte călătoria lui Dante în cele trei lumi ale „vieţii de apoi”, în care se proiectează răul şi binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu, simbol al raţiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinţei. Poemul este compus din trei părţi (trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului, şi este scris în versuri endecasilabice grupate în „terţine” („terza rima”). Iată primele trei terţine (în traducerea lui Răzvan Codrescu):

Pe calea vieţii-ajuns la jumătate, – A

mă regăsii într-o pădure obscură, – B
căci drumul drept lăsasem a-l străbate – A

Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură – B

era de cruntă, deasă şi-ncâlcită, – C
că şi-azi tresar când gândul ei mă fură! – B

Cu prea puţin e moartea mai cumplită; – C

dar până-a spune cum am dat de bine, – D
voi depăna păţită cu păţită. – C

Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în Infern şi pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.

Infernul


Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.

Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau persoane dispreţuite, trimişi de Dante în Infern pentru a-şi ispăşi viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului. Aici intalnesc de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac îngheţat. De aici, vor ieşi, urcând pentru a vedea din nou „cerul înstelat”. Călătorind în lumea fantastică morţilor, Dante duce cu sine toate sentimentele şi pasiunile celor vii, trage după el – cum s-a scris – tot pământul.

Purgatoriul


Dante şi Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în faţa muntelui Purgatoriului, pe culmile căruia sălăşuiesc sufletele morţilor care se căiesc de păcatele făcute în viaţă. Muntele este împărţit în şapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariţie, lăcomie etc.) şi durata timpului de căinţă. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Şi aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoinţă, cum ar fi prietenii săi din cercul „dolce stil nuovo” sau marii artişti ai trecutului. În vârful muntelui se găseşte Paradisul terestru, care are aspectul unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalităţii umane care prevesteşte zorile Renaşterii.

Paradisul


Ajunşi în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăseşte şi se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinţei divine. Paradisul, în opoziţie cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălţime. Aici este sălaşul celor fără de păcate, al sfinţilor. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cereşti cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrşitul călătoriei Beatrice îl părăseşte şi Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopeşte cu Dumnezeu, simbolul „Iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele”. Dacă în descrierea Infernului şi Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul creator. Tradiţia Paradisului nu exista în literatură şi fantezia dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid şi de infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.

Dante tradus de George Pruteanu