Arhive blog

Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria,26 iulie

Santi_gioacchino_e_annaStAnneIcon_saint_annaAngelos_Akotanos_Saint_Anne_with_the_Virgin_-_15th_centuryIgnoto_XV_Secolo_SantAnna_Favria(TO)
Domenico_Beccafumi.st.Ana

Nu prea le am cu religia si foarte rar postez subiecte religioase.Astazi fac o exceptie deoarece astazi Biserica Catolică sarbatoreste pe Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Sf. Fecioare Maria.Nu stiam cine sunt parintii Fecioarei Maria,bunicii lui Isus si am vrut sa aflu mai multe.Am gasit un site catolic din care am preluat cateva fragmente, cine vrea sa afle mai multe sa citeasca aici.

Зачатие_праведной_анны

Sfintele Evanghelii nu amintesc nimic despre părinţii Preacuratei Fecioare Maria, dar scrierile apocrife, nerecunoscute de Biserică deoarece conţin şi adăugiri inexacte, ne dau multe amănunte. Din ele se ştiu că mama Fecioarei Maria se numea Ana, iar tatăl Ioachim. Amândoi erau din tribul lui Iuda, tribul din care a fost ales Regele David şi trăiau o viaţă sfântă; stăpâneau mari turme de oi, dar, din nefericire, o grea durere le umbrea viaţa: nu aveau copii. La evrei, faptul acesta se considera o pedeapsă de la Dumnezeu şi constituia o dezonoare pentru familie; uneori li se refuza primirea darurilor pe care le duceau la Templu. Mâhnit şi umilit, Ioachim a plecat cu turma la munte, unde a rămas timp de cinci luni, până când un înger îl sfătuieşte să revină la Ierusalim; acelaşi înger, trimis de Dumnezeu, îi destăinuie Anei că la întoarcerea soţului de pe munte ea va fi mamă. Plină de fericire, Ana merge în întâmpinarea lui Ioachim şi-l întâlneşte la „Poarta Aurită”. O bucurie adâncă le cuprinde sufletele când se privesc unul pe altul şi împreună mulţumesc lui Dumnezeu că le-a ascultat rugăciunea îndelungată. În prima perioadă a cultului Sfinţilor Ioachim şi Ana, pictorii au ales tocmai această întâlnire a soţilor fericiţi pentru a le cinsti amintirea în sfintele icoane. Mai târziu, Sfânta Ana va fi reprezentată ţinând-o în braţe sau alături de ea pe copila Maria şi citind împreună Cartea Sfântă.

Birth of Mary

Cultul părinţilor sfinţi ai Maicii Domnului este foarte vechi, îndeosebi în părţile Răsăritului; în anul 550, împăratul Justinian a zidit la Constantinopol o bazilică în cinstea Sfintei Ana; şi astăzi Biserica Orientală ţine anual trei sărbători în cinstea bunicii Domnului nostru Isus Cristos. Din Răsărit, cinstirea Sfintei Ana s-a răspândit în Apus şi în anul 1584 a fost instituită o sărbătoare oficială pentru întreaga Biserică.

Referitor la soţul Sfintei Ana s-a păstrat o anumită rezervă, deoarece cărţile apocrife care îl aminteau îi atribuiau nume diferite; afară de numele Ioachim, tatăl Maicii Domnului a mai purtat numele de Cleofa, Sadac, Eli. În anul 1584 când s-a fixat sărbătorirea Sfintei Ana, Sfântul Ioachim a fost trecut în calendar la 20 martie, pentru ca din 1738 să fie sărbătorit în duminica după Sfânta Maria Mare, iar din 1913 în ziua de 16 august; noul calendar liturgic îl readuce alături de soţia lui şi se hotărăşte comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana la data de 26 iulie.

Sărbătorirea în aceeaşi slujbă a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii lui Isus, este un omagiu adus bunicilor şi o reamintire a datoriei de a cinsti pe părinţii părinţilor noştri.

Ioachim este numele folosit şi în Vechiul Testament; se compune din numele lui Dumnezeu, Iahvé, şi un alt cuvânt care poate însemna: „a acorda, a împlini” sau „a ridica, a uşura (pe un nenorocit)”; împreună au înţelesul: „Dumnezeu acordă” ceea ce i s-a cerut sau „Dumnezeu ridică”, scapă pe cel nenorocit de ocară. Numele acesta se dădea copiilor doriţi şi ceruţi în rugăciune de la Dumnezeu; prin naşterea lor împlineau rugăciunea părinţilor şi ridicau ocara ce apăsa familia fără copii. În româneşte mai are formele: Achim, Ichim, Oachim, Ioachim, Chima, Chimel, Chinea, Chinu; din limba italiană se preia uneori si numele Gioachino.

Ana este unul dintre cele mai răspândite prenume feminine. După diferitele forme ale unui cuvânt ebraic, poate avea înţelesul de „graţioasă, amabilă, drăguţă” sau „Iahvé – Dumnezeu – a avut milă, a fost îndurător, a fost darnic”, cu înţelesul de: „a revărsat multe daruri, calităţi”. De ziua Sfintei Ana, 26 iulie, îşi sărbătoresc ziua numelui şi persoanele care poartă numele derivate din cuvântul Ana: Anica, Nica, Anicuţa, Nicuţa, Cuţa, Anişca, Nişca, Anişoara, Aniţa, Niţa, Anuca, Anuşa, Nuşa, Anuşca, Anuţa, Nuţa, Uţa, Anca, Ancuţa; precum şi formele mai noi: Aneta, Neta, Neti, Netuţa, Anita, Anina, Ani, Nana. Toate aceste nume invită la grija de a cultiva darurile sufleteşti în care se vede adevărata frumuseţe a unei femei.

Sfânta Ecaterina de Siena, patroană a Europei

Pana astazi nu am stiut ca Europa are o Patroana spirituala,pe Ecaterina de Siena(1347-1380).Am citit in calendarul zilei despre o  sarbatoare religioasa, comemorarea Sfantei  Ecaterina de Siena si am vrut sa aflu mai multe.Intrun articol am citit ca Ecaterina de Siena e Patroana spirituala a Italiei si Învăţător al Bisericii,mai frecvent am intalnit ca e Patroana spirituala a Europei.

Cine a fost Ecaterina si pentru ce fapte a fost sanctificata?
Sfânta Ecaterina de Siena este un fel de geniu în viaţa spirituală şi în istoria Bisericii. S-a născut în ziua de 25 martie 1347, fiind al douăzeci-şi-patrulea copil al familiei Iacob şi Lapa Benincasa, umili boiangii din oraşul Siena. Părinţii i-au dat numele de Ecaterina. La vârsta de şapte ani, dovedind o cunoaştere prematură a realităţilor şi primejdiilor vieţii, se obligă cu jurământ de a nu cunoaşte altă iubire decât a lui Cristos: este ceea ce s-a numit „căsătoria mistică a Ecaterinei”. Că acest act nu a fost rodul unei fantezii copilăreşti o va dovedi întreaga ei viaţă. Părinţii încearcă să o determine să se căsătorească, insistă, recurg la violenţă şi, în cele din urmă, îi interzic să mai iasă din casă. Timp de trei ani, va duce o viaţă de aspră singurătate; munceşte ca o servitoare, îşi impune posturi îndelungate, se învaţă să doarmă puţin şi fără încetare se aude murmurul rugăciunilor prin care îl imploră pe Dumnezeu să-i dăruiască adevărata cunoaştere de sine, părere de rău pentru greşelile făcute, întoarcerea păcătoşilor şi pacea lumii dezbinate. După trei ani de zile, tatăl se resemnează şi se declară de acord cu hotărârea fiicei sale. Ea cere să fie primită în rândul Ordinului al III-lea Dominican şi, în sfârşit, trece pragul casei părinteşti. Oraşul era adesea câmpul de luptă între diferite familii sau diferite grupări politice: străzile pline de răniţi, spitalele supraîncărcate, oamenii parcă cuprinşi de turbare. Ecaterina, împreună cu un grup de femei inimoase, iese în stradă şi porneşte la lucru.

Organizează ajutorarea celor sinistraţi şi săraci, intră în spitale şi îndeplineşte munci care erau rezervate bărbaţilor şi femeilor în vârstă; ajunsă în faţa unui lepros rău mirositor, pentru a-şi învinge repulsia ce o cuprinsese, se apleacă şi-i sărută picioarele desfigurate. Rănile, greutăţile, lipsurile nu o dezgustă; în schimb, apropierea de sufletele împietrite în răutate o face uneori să leşine. Se ocupă de reeducarea fetelor decăzute, evacuează răniţii din învălmăşeala luptelor de pe stradă, se apropie de muribunzi şi-i pregăteşte pentru moarte. În 1369, este condamnat la moarte un tânăr din Perugia, pentru încercare de revoltă: el se frământă îngrozitor şi, din disperare, îi blestemă pe Dumnezeu şi pe oameni. Cu o zi înainte de execuţie, în celulă intră o tânără de douăzeci şi doi de ani, care îl invită să se roage împreună cu ea: rugăciunea aduce pacea şi credinţa în sufletul lui zbuciumat: cere să se spovedească şi să primească Sfânta Împărtăşanie şi, liniştit, aşteaptă sfârşitul. A doua zi, când ajunge la eşafod, tânăra era acolo. Îi ia capul în mâinile ei delicate şi-i şopteşte numele „Isus”; apoi: „Fratele meu dulce, e ziua nunţii: peste puţin timp vei începe viaţa fără de sfârşit ” Îndrăzneşte să înfrunte mulţimea agitată, luând apărarea evreilor şi a copiilor nelegitimi, după care se arunca cu pietre. Eroismul Ecaterinei ajunge la culme în timpul ciumei din 1374, când refuză să părăsească oraşul şi, ea, femeie de douăzeci şi şapte de ani, îi îngrijeşte pe ciumaţi, cară în spate trupurile celor morţi, ajută la îngroparea lor. Când flagelul a încetat, concetăţenii ei îi răsplătesc munca şi jertfele cu vorbe de ocară şi insinuări răutăcioase. Era ultima piatră preţioasă în coroana de merite a Ecaterinei.

Cristos, Mântuitorul, îi apare într-o vedenie şi-i întipăreşte semnele rănilor Sale, la mâini, la picioare şi la coastă: Ecaterina va purta aceste răni până la moarte. Apoi îi spune: „De acum, vei părăsi chilia ta, oraşul şi ţara. Eu voi fi cu tine şi te voi duce să vorbeşti întregii lumi. Vreau să te trimit la episcopi, la conducătorii Bisericii şi ai creştinătăţii, pentru ca o femeie slabă să dea de ruşine mândria celor tari”. În această perioadă, Italia era pradă unor războaie fratricide. Părintele creştinătăţii, Papa, era încă prizonier în castelul de la Avignon şi, când Urban al V-lea revine la Roma, este nevoit să se întoarcă la Avignon din pricina răscoalelor puse la cale de unele familii interesate. Urban al V-lea moare plin de tristeţe şi îl urmează Grigore al XI-lea. Ecaterina merge din capitală în capitală de provincii şi de ţară, fiind considerată ca o mesageră a Cerului. Ajunsă la Grigore al XI-lea, îi spune: „Ridică-te, fii bărbat: îţi spun eu că nu trebuie să te temi de nimic”. Grigore al XI-lea revine la Roma. Dacă „exilul babilonic” al Bisericii a luat sfârşit, este darul lui Dumnezeu şi meritul Ecaterinei de Siena. Dar cu intrarea triumfală a Papei în Roma, nu a luat sfârşit misiunea Ecaterinei: trebuia începută opera de refacere a vieţii spirituale, ajunsă într-o stare jalnică, atât în rândul credincioşilor, cât şi al clerului. Ecaterina, neştiind să scrie, dictează zeci de scrisori, uneori la mai mulţi secretari, scrisori adresate Papei, episcopilor, regilor, condotierilor şi multor persoane simple. Ni s-au păstrat 307 dintre ele: sunt pline de înţelepciune, credinţă şi realism. De asemenea, a dictat şi o carte: Dialog despre Providenţă, carte care l-a determinat pe Papa Paul al VI-lea, la 4 octombrie 1970, să o declare pe Sfânta Ecaterina de Siena „Învăţător al Bisericii”. Răspunzând chemării Papei Urban al VI-lea, vine din nou la Roma, pentru a-l ajuta în rezolvarea unor probleme însemnate. Aici se îmbolnăveşte grav. În dimineaţa zilei de duminică 29 aprilie 1380, se adresează celor dragi care o încurajau: „Să vă iubiţi cu sinceritate unii pe alţii”, şi după ce mai rosteşte o dată numele „Isus”, inima ei încetează de a mai bate. Ecaterina de Siena părăseşte pământul, dar lasă în viaţă, scrisorile şi opera ei un izvor de lumină şi încurajare. În 29 aprilie 1461, a fost ridicată la cinstea altarelor, iar în 1939, a fost proclamată patroana principală a Italiei, împreună cu Sfântul Francisc de Assisi. „Tu ai voit, Doamne, să trimiţi o femeie care să scuture Roma de praf, fără a sfărâma mormântul lui Petru”. (L de la Bouillerie).

sursa