Category Archives: spiritualitate

Indiferent pe cine răneşti, în cele din urmă te răneşti pe tine însuţi.

Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţă. Indiferent pe cine răneşti, în cele din urmă te răneşti pe tine însuţi. Poate că acum nu îţi dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înţelege şi îţi vei spune: „Dumnezeule! Acest lucru mi l-am făcut cu mâna mea.” Ai rănit pe cineva, crezând că este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singură, este o unitate cosmică. Din această înţelegere se iveşte non-violenţa.

Interviu cu Parintele Teofil Paraian despre bucurie

Părintele Teofil Părăian de la Mănastirea Brancoveanu – Sambăta de Sus este unul dintre cei mai prolifici şi căutaţi autori contemporani de carte religioasă. Deşi nevăzător, el a reuşit să scrie un număr de 35 de volume pe teme de viaţă religioasă şi metode de imbunătăţire spirituală.Pe tamada.ro a aparut prima parte a unui interviu cu Parintele Teofil Paraian, despre bucurie. Cu ocazia interviului libraria tamada.ro a lansat si un pachet 3 carti la pret promotional: – Teofil Paraian: Cale spre bunatate – Savatie Bastovoi: Ortodoxia pentru postmodernisti – Teofil Paraian: Fereste-te de rau si fa bine.
S-a născut pe 3 martie 1929 in satul Toparcea, in apropiere de Sibiu, fiind cel mai mare dintre patru fraţi.De mic copil işi pierde vederea, de aceea urmează cursurile şcolii primare la Cluj (intre 1935 şi 1940) intr-o şcoală de nevăzători. Işi intrerupe şcoala intre 1940 şi 1942 din cauza războiului, apoi continuă gimnaziul intr-o şcoală de nevăzători din Timişoara (1942-1943). In această perioadă incearcă să intre frate la Mănăstirea Sambăta de Sus, dar, fiind foarte tanăr, este respins. Aici, insă, il intalneşte pe Părintele Arsenie Boca,iar acesta ii vorbeşte despre rugăciunea inimii –Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul- şi il sfătuieşte cum să o practice. Este una dintre intalnirile sale fundamentale.Formarea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian stă sub influenţa părinţilor Arsenie Boca şi Serafim Popescu, pe care ii şi promovează in scrierile şi conferinţele sale.Pană in 2008 Părintele Teofil Părăian scrie 35 de cărţi, unele publicate in mai multe ediţii. Are o personalitate cu un deosebit success in randul tinerilor. Sălile in care ţine conferinţe sunt intotdeauna pline, iar in timpul vacanţelor studenţii organizează tabere la mănăstire pentru a-l asculta şi discuta cu el.Parintele Teofil Paraian: – Dupa cate stiu, orice pacat are gravitatea lui. Daca ne gandim ca Domnul nostru Iisus Hristos a spus ca nu-i este ingaduit credinciosului nici macar sa-i zica fratelui sau ” netrebnicule” sau ” nebunule” (Matei 5, 22), nu stiu daca mai e cazul sa incercam a categorisi pacatele si a numi pe unele mari si pe altele mici, cand stim ca si „pentru orice cuvant desert” vom da socoteala inaintea lui Dumnezeu (Matei 12, 36). Eu fac deosebire intre patimi (ca deprinderi pacatoase, cum ar fi patima maniei, a desfranarii, a iubirii de avere etc), intre pacate, ca fapte rele izolate, greseli (cu stiinta sau cu nestiinta), nedesavarsiri, insuficiente. Pe fiecare dintre cele pomenite le tratez la masura pe care o au, raportandu-le la faptuitor, cu consideratie la integritatea mintala, varsta, pregatirea inte­lectuala, starea de religiozitate a celui ce se marturiseste.

Celor tineri, si in special intelectualilor, la spovedanie si dupa aceea, le propun un program care consta in cinci puncte, si anume: a) frec­ventarea bisericii; b) rugaciunea de dimineata si de seara; c) citirea a doua capitole din Noul Testament in fiecare zi; d) repetarea cat mai deasa si cu cat mai mare intensitate a rugaciunii ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”, si e) practicarea postului.
Aceasta rugaciune se recomanda sa fie lipsita de respiratie si sa se faca in ritmul respiratiei, in felul urmator: Impartim rugaciunea in trei: intre respiratii-deci fara sa inspiram si fara sa expiram-spunem cu mintea cuvantul „Doamne”. Apoi, tragand aerul in piept spunem, tot in minte, nu cu cuvantul vorbit: „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Dand aerul afara din piept, tot cu mintea, zicem: „Miluieste-ma pe mine, pacatosul”. In felul acesta procedand, cu staruinta si cu deasa repetare, se statorniceste in minte si in campul interior al sufletului un gand de cape­tenie, un fel de paravan care ne ajuta sa inlaturam gandurile cele rele si sa primim gandurile cele bune, care sunt spre slava lui Dumnezeu.

„De ce, Doamne?”,rugaciune

As fi ipocrita sa spun ca sunt o persoana religioasa,ca merg la biserica,ma spovedesc,tin posturi.Nu prea fac nimic din toate astea,dar cateodata ma rog la Dumnezeul in care cred eu.Ma rog pentru familia mea,ma rog pentru toti,ma rog pentru iertarea pacatelor si-I multumesc Celui de Sus ca m-a ajutat.Nu intotdeauna ma pot ruga,din pacate.

Intro zi pe cand navigam pe internet am gasit Decalogul si am fost curioasa sa citesc.bineinteles ca nu am citit tot,e prea mult de citit,asa ca citesc cand am dispozitia potrivita.Astazi am citit Porunca a II-a:
Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Am preluat cateva fraze si o rugaciune deosebita care sper ca vor fi citite cu interes de cei care trec pe aici.

Manipularea numelui lui Dumnezeu

A te folosi de Dumnezeu, de religie, de Biserică, de slujitorii altarelor, de slujbele religioase în scopul de a domina pe alţii, pentru interese politice, e păcat de blasfemie împotriva numelui lui Dumnezeu. „E blasfemie să recurgi la numele lui Dumnezeu pentru a acoperi practici criminale, pentru a înrobi popoare, pentru a tortura sau a ucide” .

Istoria e plină de astfel de blasfemii. Să ne gândim numai la războaiele numite sfinte, purtate în numele lui Dumnezeu. Intenţiile imperialiste ale ţarilor ruşi aveau acoperire religioasă. Ei pretindeau că au misiunea divină de a proteja creştinătatea de turci atunci când cucereau popoarele din jurul lor. Bolşevicii le-au continuat misiunea. Hitler se credea şi el trimisul lui Dumnezeu, investit cu misiunea divină, mesianică, de a salva omenirea şi de a îmbunătăţi rasa umană când şi-a propus să cucerească lumea şi să elimine rasele inferioare.

Blasfemi şi necinstitori ai numelui lui Dumnezeu sunt toţi acei politicieni care îşi pun masca religiozităţii, se fac văzuţi la slujbele religioase cu lumânărica în mână cu scopul de a-şi face capital politic, de a-şi câştiga simpatia alegătorilor. Blasfemi sunt şi acei slujitori servili ai altarelor care fac slujbe religioase în asemenea scopuri murdare în loc să spună ce i-a spus Isus ispititorului: „pleacă de la mine Satană! când li se cere aşa ceva.

Pentru a ne ruga lui Dumnezeu la timp de suferinţă ne poate ajuta această admirabilă rugăciune a lui Michel Quoist.

Update:De ce,Doamne…?Diana are doar 5 ani. Şi cancer.

„Doamne, suferinţa îmi dă neplăcere, mă apasă.
Nu înţeleg pentru ce o îngădui?
De ce, Doamne?
De ce acel copilaş nevinovat care geme cumplit de o săptămână plin de arsuri?
De ce acel bărbat care de trei zile şi de trei nopţi agonizează chemându-şi mama?
De ce acea femeie lovită de cancer, pe care o găsesc îmbătrânită într-o lună cât în zece ani?
De ce acel muncitor căzut de pe schelă, epavă, om terminat când nu a împlinit nici douăzeci de ani?
De ce acel străin, sărac, părăsit, izolat, redus la o rană care puroiază?
Acea fată pusă în ghips şi întinsă pe o scândură de mai bine de treizeci de ani?
De ce, Doamne?
Nu înţeleg.
De ce în lume atâta suferinţă
care loveşte, închide în sine, produce greaţă, sfărâmă?
De ce această monstruoasă şi oribilă suferinţă,
care loveşte orbeşte, fără să dea explicaţii?
Se abate nedreaptă asupra celui bun,
cruţându-l pe cel rău?
Pare că dă înapoi, respinsă de ştiinţă, dar se întoarce în altă formă, mai puternică, mai subtilă?
Nu înţeleg. Suferinţa e odioasă şi mă înspăimântă,
De ce ei, Doamne, şi nu alţii? De ce ei şi nu eu?”
„Fiul meu, suferinţa nu am voit-o eu, Dumnezeul tău,
oamenii au voit-o.
Ei au introdus-o în lume introducând păcatul. Fiindcă păcatul este o dezordine şi dezordinea face rău. Vezi, oricărui păcat îi corespunde într-o anumită parte a lumii şi într-un anumit timp o suferinţă.
Şi cu cât mai multe sunt păcatele cu atât mai multă e suferinţa. Dar eu am venit în lume, eu am luat asupra mea toate suferinţele voastre după cum am luat asupra mea toate păcatele voastre. Eu le-am luat şi le-am îndurat înaintea voastră.
Eu le-am schimbat, le-am transfigurat.
Am făcut din ele o comoară.
Ele sunt încă un rău, dar un rău care aduce folos,
căci cu suferinţele voastre eu am înfăptuit Răscumpărarea
„.

Viata si moarte

Mirela, condoleante pentru plecarea prea devreme din aceasta lume a sotiei fratelui tau!Dumnezeu s-o odihneasca in pace!Spunea un invatat ca „A muri inseamna a te muta intr-o stea.”

Sfarsitul vietii…Ce este viata? ” Caci ce este viata voastra ? Nu sinteti decit un abur, care se arata putintel, si apoi piere.-„(Iacov 4:14).

Intr-o frumoasa zi de vara, pe la ora pranzului, se facu mare liniste in parc. Pasarile se odihneau linistite in umbra copacilor.

O vrabiuta isi scoase capul de sub aripa si intreba: “Ce este viata?”

Toti cei din jur au fost surprinsi de aceasta intrebare grea. Un trandafir tocmai inflorea, deschizandu-si petalele. El spuse: “Viata este o deschidere!”

Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului dupa ce zburase de la o floare la alta, ii raspunse: “Viata este libertate si fericire!”

O papadie simti vantul atingand-o in joaca si spuse tematoare: “Viata este risipire, da, doar risipire…”

Jos, pe pamant, o furnica tragea dupa sine un pai de grau de zece ori mai mare decat ea. Cand auzi un asemenea lucru se opri, isi trase sufletul si spuse: “Viata nu este decat truda si munca!”

Poate ca ar fi inceput sa se certe daca nu ar fi venit o ploaie fina care sopti: “Viata este formata din lacrimi, doar din lacrimi!”

Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse: “Viata este o nazuinta spre inalt!”

Apoi veni noaptea.

Dupa un timp, un om mergea acasa pe aleile goale. Venea de la o petrecere si se gandea… “Viata este o continua cautare a fericirii si o inlantuire de deceptii!”

Dupa lunga noapte venira in sfarsit si zorii diminetii, care spusera: “Asa cum noi suntem inceputul zilei care vine, la fel viata este inceputul vesniciei…”

A intelege ce este moartea, cum ne putem pregati sa o intampinam, ce putem face noi cei (inca) vii pentru cel ce se pregateste sa paraseasca lumea pamanteasca si, in special, cum sa-l ajutam noi, cei dedicati si pregatiti sa-i fim alaturi in aceste ultime momente, ar fi dificil si chiar imposibil de realizat din afara religiei, dintr-o perspectiva atee, doar strict stiintifica si profesionist-pragmatica.
Imboldul catre acest demers, spre intelegerea necesitatii integrarii religiei in reflexia, atitudinea si practica ingrijirii persoanelor aflate la sfarsitul existentei, mi l-a dat urmatoarea observatie: am constatat ca aproape toate persoanele intrate in acest ultim parcurs al vietii si nu numai cei credinciosi, ci si cei ce ramasesera pana atunci departe de credinta, isi intorceau fata catre divinitate, uneori sperand de la aceasta mai multa alinare a suferintelor, risipirea spaimei fata de sfarsitul implacabil, alinare si impacare cu sine si cu lumea, o iesire senina si linistita din aceasta viata, chiar cei ce supravalorizau demersul medical, mai rezervati fata de religie, acceptau, pe masura ce zilele vietii lor se scurgeau catre implacabila iesire, ajutorul religiei ca pe o speranta.
Orice persoana aflata in proximitatea sau iminenta mortii, chiar daca nu a facut-o si inainte, mediteaza din cele mai vechi timpuri asupra mortii; atat omul religios, cat si cel nereligios. Toti, in mai mica sau mai mare masura, se intreaba asupra tainelor mortii si asupra a ceea ce va fi dupa moarte.
Aceasta preocupare este determinata si de faptul ca firea omeneasca are aspiratia trairii eterne pentru care a creat miturile „tineretii vesnice”, al „tineretii fara batranete si vietii fara de moarte”, a imaginat diferite „elixire” pentru a atinge acest vis, aceste aspiratii.
Religia ne invata insa (explicandu-ne si de ce) ca aceasta aspiratie, desi nu este posibila in viata terestra poate fi implinita intr-o a doua viata, dincolo de moarte, a sufletului dupa despartirea sa de trup. De la inceputurile sale, in religiile crestine, omul nu a incetat o clipa sa alerge dupa viata vesnica sau macar sa prelungeasca viata pamanteasca, fie si cu cativa ani.
Dar miturile vietii eterne au avut in vedere intotdeauna trupul, fiindca religia ne incredinteaza ca sufletul nu moare niciodata.
In lumina acestor aspiratii, catre o viata vesnica (trupeasca si pamanteasca), moartea a reprezentat cea mai infricosatoare taina care i-a preocupat pe oameni. Recunoscand umbra mortii, omul priveste adevarul in fata; fiindca nimic nu este mai sigur in viata noastra decat moartea.

Mai multe despre moarte.