Daily Archives: aprilie 8, 2009

Statuia zeitei frumusetii si a iubirii


Acum aproape 200 de ani, mai exact in 8 aprilie 1820, un satean pe nume Yorgos Kentrotas a descoperit in ruinele cetatii antice Milos din insula grecesca Milos, statuia zeitei Venus.

“Venus din Milo”(Afrodita), cea mai celebra reprezentare a zeitei iubirii si a frumusetii dateaza din secolul al doilea inainte de Hristos. Bratele ii lipsesc, dar se crede ca tinea intr-o mana un scut, iar in cealalta o oglinda pentru a-si admira propria frumusete. Este adapostita de Muzeul Luvru din Paris.


Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde – potrivit mitologiei greceşti – a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita / Venus. Legenda constituie tema mai multor tablouri pictate de artişti renumiţi.

Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes şi Poseidon , precum şi de muritorii de Anchises şi Adonis.

A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.

În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este infidelitatea ei faţă de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toţi zeii Olympului drept martori. Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiţa vrăjbei şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeiţe s-au înfăţişat înaintea lui Paris pe muntele Ida şi au început să-şi laude farmecele, promiţându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumuseţea Afroditei şi de darul făgăduit de ea – acela de a o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena din Troia – Paris i-a dat ei mărul.

Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera şi Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris şi pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris şi distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei. Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru şi Cythera.



Pricina sau balada Soartei,François Villon

Intre mine,fostii mei colegi/e, François Villon si Sergiu Nicolaescu este o legatura.Da,ati inteles bine.Sa explic despre ce e vorba;intro vara din secolul trecut,epoca de aur,anul 1986,seful nostru cel mare ne-a convocat la o sedinta in care ni s-a spus ca trebuie sa jucam intrun film la castel (ca figuranti,bineinteles).Si uite-asa,vrand nevrand am jucat in filmul François Villon.Am avut astfel ocazia sa vedem cum se face un film,cat de mult se lucreaza pentru o secventa de cateva secunde,in plus,am castigat niste bani,ne-am distrat cand ne-am vazut imbracati in haine de epoca,unii erau targoveti,altii nobili sau cersetori  si am facut poze cu Sergiu Nicolaescu.Mai trebuie sa amintesc ceva foarte important pentru acele vremuri de demult:acolo am avut ocazia sa bem cafea naturala pe care o cumparam de la o rulota venita cu echipa de filmare si chiar sandviciuri cu salam,ceea ce era o raritate.Amintiri frumoase ma leaga de  François Villon (8 aprilie,cca.1431 – cca.1474)  unul dintre primii mari poeţi ai Franţei.

Villon a fost redescoperit cu precădere după secolul XIX. A utilizat umorul satiric, patosul şi forţa lirică în lucrări scrise în argoul timpului (argot). Născut la Paris, renunţă la numele său (Montcorbier sau de Logos) pentru a-l împrumuta pe cel al unei rude, un canonic, care l-a trimis să studieze la Sorbona.

Pricina sau balada Soartei

Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă,
Ce nu eşti om cu fală şi renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine?
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine;
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron.
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Pe marii regi îmi căşunase mie
În vremurile vechi, de altădat’.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon!

François, de-aceea să asculţi ce-am zis:
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis,
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon,
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

În 1455 a înjunghiat un preot într-o luptă de stradă şi a trebuit să fugă din oraş. Iertat anul următor, s-a întors la Paris, de unde a trebuit să fugă din nou după ce a jefuit Colegiul Navarre. Se pare că a murit la scurtă vreme după ce sentinţa de condamnare la moarte i-a fost comutată în zece ani de exil din Paris. În timpul exilului, s-a alăturat coquillarzilor, o bandă de hoţi care făcea ravagii prin Franţa la sfârşitul Războiului de O Sută de Ani.

Pentru aceştia a compus baladele sale în argoul hoţilor. Mesajul poeziei sale îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificaţie. Pe lângă baladele în jargon, opera lui Villon include Lais 1456 (cunoscut drept „Micul Testament”), Testament 1461 (sau „Marele Testament”) şi poeme precum Débat du cœur et du corps de Villon (Dezbatere între inima şi trupul lui Villon) şi Épitaphe Villon, mai cunoscut sub titlul Ballade des pendus (Balada Spânzuraţilor), scrisă în timp ce Villon aştepta aceeaşi soartă. Lais şi Testamentul sunt pline de jocuri de cuvinte, ironie, căinţă şi o preocupare constantă cu moartea, umor suculent, revoltă şi milă. Unele balade şi rondeluri, precum Ballade de la grosse Margot, despre moştenirea pe care o lasă unei prostituate, precum şi Ballade des dames du temps jadis (Balada doamnelor de altădată), sunt incluse în Testament. Operele lui Villon s-au păstrat în principal datorită lui Clément Marot, care le-a adunat şi le-a editat (1533).

Cristian Lisandru.DUMNICA DE GENIU – Francois Villon – “Balada domniţelor de odinioară” (traducere – Francisc Păcurariu)