Miracolele si beatificarea lui Ioan Paul al II-lea

Mărturii despre două noi miracole atribuite lui Ioan Paul al II-lea, la Vatican şi Cleveland (SUA), au fost făcute publice recent, pe fundalul comemorării a patru ani de la decesul fostului suveran pontif, pe 2 aprilie.

Un „miracol” recunoscut este necesar în procesul de beatificare, o etapă obligatorie înainte de canonizare şi de obţinerea statutului de sfânt.

Procesul de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea a fost iniţiat de papa Benedict al XVI-lea la două luni după decesul predecesorului său (2 aprilie 2005), o perioadă extrem de scurtă de timp.

În timpul funeraliilor care au avut loc în Piaţa San Pietro, în aprilie 2005, numeroşi credincioşi au strigat în italiană „Santo subito”, cerând ca Ioan Paul al II-lea să fie proclamat sfânt imediat.

Un miracol este „un eveniment care trece dincolo de forţele naturii, realizat de Dumnezeu în afara la ceea ce este normal în întreaga natură creată, prin mijlocirea unui serv al lui Dumnezeu sau a unui fericit”(Mons. Michele Di Ruberto). Investigarea unui miracol se realizează separat de cea pentru virtuţi sau pentru martiriu. Procesul recunoaşterii unui miracol are două etape. Prima se desfăşoară în teritoriul diecezan în care s-a petrecut evenimentul miraculos; aici sunt adunate declaraţii ale unor martori oculari, documentaţii şi alte materiale. În a doua etapă, Congregaţia Vaticanului examinează tot materialul adunat.

A declara sfinţenia cuiva nu este ca şi când i s-ar oferi un titlu onorific. Chiar dacă „cineva se află în rai, poate nu este neapărat demn de devoţiune publică”. În plus, procesul stabilirii „virtuţilor eroice, prin toată munca de strângere de mărturii şi documentaţie ca dovezi” şi cel al „evaluării teologice”, până la a se ajunge la „certitudinea morală şi formularea unei judecăţi”, chiar dacă bine fondate, profunde şi meticuloase, nu sunt scutite de posibile erori, a spus el.

„Noi putem să facem greşeli, să ne înşelăm”. „Miracolele, în schimb, pot fi realizate doar de Dumnezeu, şi Dumnezeu nu înşeală.” Miracolele sunt „un semn sigur al revelaţiei, destinat să aducă slavă lui Dumnezeu, să trezească şi să reîntărească credinţa noastră, şi, de aceea, ele sunt totodată o confirmare a sfinţeniei persoanei invocate”.
Se face distincţie între trei mari categorii de miracole: învierea din morţi; vindecarea completă – care poate presupune reconstrucţia organelor – a unei persoane considerate incurabile; sau vindecarea unei boli – care se poate vindeca în timp, dar care se vindecă imediat. teologii „sunt chemaţi să identifice legătura de cauzalitate între rugăciunea către servul lui Dumnezeu şi o vindecare inexplicabilă, şi să declare dacă evenimentul minunat este un miracol real”.

Cerinţa să existe miracole în cauzele de canonizare este crucială deoarece acestea sunt o confirmare divină a sfinţeniei persoanei invocate, spune un consilier al Vaticanului. Mons. Michele Di Ruberto.A dovedi autenticitatea unui eveniment miraculos înseamnă a trece printr-un proces de meticuloasă examinare ştiinţifică şi teologică, a spus Mons. Di Ruberto. „Pentru beatificarea unui serv al lui Dumnezeu care nu este martir, Biserica cere un miracol; pentru canonizare, inclusiv cea a unui martir, este nevoie de încă un miracol”, a explicat el. „Doar presupusele miracole atribuite mijlocirii unui serv al lui Dumnezeu sau a unui fericit `post mortem` pot fi subiect al verificării”.

Ioan Paul al II-lea,un sfant?