„Taina cea mai mare a Lumii”

In  13 martie 1907(13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), s-a nascut Mircea Eliade, scriitor, filozof şi istoric al religiilor.Filozof şi istoric al religiilor,Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.
Un fragment din Sacrul si Profanul de Mircea Eliade.

Simbolismul Arborelui cosmic şi cultele vegetaţiei

Miturile şi riturile legate de Pămîntul–Mamă exprimă deci, în primul rînd, ideile de fecunditate şi de bogăţie, care sînt de natură religioasă, pentru că numeroasele aspecte ale fertilităţii universale dezvăluie de fapt taina zămislirii, a creaţiei Vieţii. Iar apariţia Vieţii este, pentru omul religios, taina cea mai mare a Lumii. Viaţa „vine“ de undeva, şi acest „undeva“ nu se află în această lume, apoi „se duce“ în altă parte, dincolo de lume, şi se prelun‑geşte în chip misterios într–un loc necunoscut, unde cei vii nu pot îndeobşte să ajungă. Viaţa omenească nu este simţită ca o scurtă trecere prin Timp, între două „neanturi“, ci este precedată de o preexistenţă şi se prelungeşte într–o postexistenţă. Se cunosc destul de puţine lucruri cu privire la cele două etape extraterestre ale vieţii omului, dar se ştie cel puţin că ele există. Pentru omul religios, moartea nu înseamnă deci sfîrşitul vieţii, ci este doar o altă modalitate a existenţei omeneşti.

Toate aceste lucruri sînt de altfel cuprinse în ritmurile cosmice, şi ne rămîne doar să descifrăm ceea ce „spune“ Cosmosul prin numeroasele sale moduri de a fi ca să putem pătrunde taina Vieţii. Cosmosul este fără îndoială un organism viu, care se reînnoieşte periodic, iar taina apariţiei Vieţii este legată de reînnoirea ritmică a Cosmosului. Aşa se explică de ce Cosmosul a fost închipuit sub forma unui arbore uriaş: modul de a fi al Cosmosului, şi în primul rînd capacitatea sa de a se regenera la nesfîrşit, sînt redate simbolic de viaţa arborelui.

Trebuie spus totuşi că nu este vorba doar de o transpunere de imagini de la scară microcosmică la scară macrocosmică. Arborele, ca „obiect natural“, nu putea sugera totalitatea Vieţii cosmice: la nivelul experienţei profane, modul său de a fi nu cuprinde modul de a fi al Cosmosului, în toată complexitatea sa. La nivelul experienţei profane, viaţa vegetală nu cuprinde decît un şir de „naşteri“ şi de „morţi“. Doar viziunea religioasă asupra Vieţii ne ajută să „descifrăm“ în ritmurile vegetaţiei alte semnificaţii, în primul rînd ideile de regenerare, de tinereţe veşnică, de sănătate şi de nemurire; ideea religioasă a realităţii absolute este exprimată simbolic printre atîtea alte imagini, sub forma unui „fruct miraculos“ care îi poate face pe oameni nemuritori, atotştiutori şi atotputernici, asemenea zeilor.

Arborele nu a fost ales doar pentru a simboliza Cosmosul, ci şi viaţa, tinereţea, nemurirea, înţelepciunea. Pe lîngă Arborii cosmici, ca Yggdrasil din mitologia germanică, istoria religiilor cuprinde Arbori ai Vieţii (de pildă în Mesopotamia), ai Nemuririi (Asia, Vechiul Testament), ai Înţelepciunii (Vechiul Testament), ai Tinereţii (Mesopotamia, India, Iran) etc.28 Cu alte cuvinte, arborele poate exprima tot ceea ce omul religios socoteşte real şi sacru prin excelenţă, tot ceea ce ştie el că zeilor le–a fost dat de la început şi ceea ce nu le este dat decît arareori făpturilor alese, eroi sau semizei. Miturile privitoare la căutarea nemuririi ori a tinereţii veşnice vorbesc, aşadar, despre un arbore cu fructe de aur sau cu frunze fermecate, care creşte „într–un ţinut îndepărtat“ (în realitate, în lumea de dincolo) şi care este păzit de monştri (grifoni, balauri, şerpi). Ca să poţi culege fructele, trebuie să înfrunţi monstrul–paznic şi să–l ucizi: învingătorul trebuie să treacă printr–o încercare iniţiatică de tip eroic, cîştigînd „prin violenţă“ condiţia supraomenească, aproape divină, a tinereţii fără bătrîneţe, a invincibilităţii şi a atotputerniciei.

Arborele cosmic, Arborele nemuririi sau al Cunoaşterii simbolizează cum nu se poate mai limpede valenţele religioase ale vegetaţiei. Cu alte cuvinte, arborele sacru sau plantele sacre dezvăluie o structură care nu este evidentă în feluritele specii vegetale concrete. Aşa cum am putut vedea, structurile cele mai profunde ale Lumii sînt dezvăluite de sacralitate. Cosmosul nu se înfăţişează ca un „cifru“ decît dintr–o perspectivă religioasă. Doar omul religios descoperă în ritmurile vegetaţiei taina Vieţii şi a Creaţiei, cea a reînnoirii, a tinereţii şi a nemuririi. S–ar putea spune că toţi arborii şi toate plantele socotite sacre (de pildă arbustul ashvatha, în India) îşi datorează acest statut privilegiat faptului că reprezintă arhetipul, imaginea exemplară a vegetaţiei. Pe de altă parte, faptul că o plantă este îngrijită şi cultivată se datorează valorii sale religioase. După unii autori, toate plantele cultivate în zilele noastre au fost socotite la început plante sacre.

Cultele vegetaţiei nu depind de o experienţă profană, „naturistă“, legată de pildă de primăvară şi de trezirea vegetaţiei. Dimpotrivă, experienţa religioasă a reînnoirii (a re–creaţiei, a re–începutului) Lumii precedă şi justifică valorizarea primăverii ca reînviere a Naturii. Pe taina regenerării periodice a Cosmosului se întemeiază importanţa religioasă a primăverii. De altfel, în cultele vegetaţiei, semnul prevestitor al tainei cosmice este mai important decît fenomenul natural al primăverii şi al apariţiei vegetaţiei. Grupuri de tineri merg pe la casele din sat, în cadrul unui ceremonial, ţinînd în mînă o creangă înverzită, un buchet de flori, o pasăre.30 Este semnul iminentei reînvieri a vieţii vegetale, care arată că taina s–a împlinit şi că primăvara este aproape. Aceste rituri au loc în cea mai mare parte înainte de ivirea primăverii, ca „fenomen natural“.