„Arta ne ajută să suportăm mizeria din jur”

serban-foarta

Sper sa va faca placere acest interviu cu scriitorul si artistul  Şerban Foarţă care mi-a iesit in cale azi dimineata cand am intrat pe net.Si mai e un interviu la fel de minunat.Stiati ca versurile pieselor”Mica ţiganiadă” sau „Fată verde, cu părul pădure” ale trupei Phoenix,ii apartin lui Şerban Foarţă?Eu una nu stiam si cu atat sunt mai bucuroasa ca s-a inventat internetul ca sa ma mai culturalizez .

Carol Popp de Szathmary – Doamna Elena Cuza

Carol Popp de Szathmary – Carol I în biroul de lucru de la Cotroceni

Carol Popp de Szathmary – Munteancă

Carol Popp de Szathmary – Muntean

Carol Popp de Szathmary – Carol I in timpul Razboiului de Independenta

Carol Popp de Szathmary – Tăietori de lemne

Carol Popp de Szathmary – Universitatea

Când cântăm piesele „Mica ţiganiadă” sau „Fată verde, cu părul pădure” ale trupei Phoenix, rostim şi versurile lui Şerban Foarţă, care, la începutul anilor ’70, scria cele mai frumoase texte pe care le-a avut vreodată muzica rock din România. Astăzi, Foarţă este unul dintre cei mai importanţi poeţi de la noi.

Cezar Paul-Bădescu: Dragă Şerban, mulţi spun despre tine că eşti un brand al poeziei româneşti actuale. Cum te simţi în postura de brand?

Şerban Foarţă: M-aş simţi mai bine în postura de brandy, pentru că le-aş face plăcere altora bându-mă.
Iartă-mă, dar eu mă consider aşa ceva. Nu fac nici cea mai mică moftangeală ipocrită. Nu sunt decât un tip care încearcă să-şi facă datoria faţă de sine, faţă de o abstracţie care se cheamă literatură.

– De ce trebuie să-ţi faci datoria faţă de literatură? Ai vreo datorie de plătit literaturii?

– Da, am de plătit în măsura în care pe de o parte există un prim pariu pe care probabil voluntar sau involuntar, conştient sau inconştient, îl facem toţi când ne apucăm de această meserie, mai mult sau mai puţin ruşinoasă… Pentru că nu e chiar cea mai glorioasă – e mult mai glorios să câştigi bani în Alaska, umblând după aur, sau să descoperi America.

Deci, facem un pariu cu noi înşine, faţă de literatură sau altă artă. Şi asta e prima obligaţie: să nu trişăm, dacă se poate. În al doilea rând, este vorba de o recunoştinţă faţă de artă – literatură, pictură, muzică, ce-o fi -, care ne ajută mai mult decât credem să supravieţuim şi să suportăm mizeria şi mizeriile din jur. Din cauza asta trebuie să fii fidel acestui hobby, care nu este doar un hobby.

„Literatura este singurul drog”

– Pe tine, literatura te-a ajutat?

– Da. Mi-e foarte dificil acum să-mi închipui că aş fi putut face altceva. Există în fiecare dintre noi pulsiuni demoniace sau perverse, pe urmă există ceea ce s-ar chema melancolie, depresie. Ei bine, literatura te ajută să depăşeşti toate aceste lucruri. Altfel, s-ar ajunge, de multe ori, sau la depravare totală, sau la sinucidere.

– Deci literatura pe care ai făcut-o a îmblânzit fiara din tine?

– O să ţi se pară ciudat, în măsura în care astea ţi le spune cineva care pare că scrie mai mult sau mai puţin gratuit, adică nu e neapărat angajat existenţial în ceea ce face. Tot ce pot să spun e că literatura este singurul drog care ţine locul altora faţă de care, probabil, aş fi fost tentat.

– Privind înapoi, ce s-a păstrat sau schimbat din Şerban Foarţă care scria pentru Phoenix, în „Cantafabule” sau „Mugur de fluier”, şi Şerban Foarţă de acum?

– Întâmplător, versurile pe care le-am scris pentru „Cantafabule” şi câteva piese din „Mugur de fluier” au reprezentat un fel de debut – deşi eu nu mai eram la vârsta debutului (aveam 25-26 de ani). Ce s-a schimbat de-atunci? Nu s-a schimbat mare lucru… Mă uit la apa asta heraclitică, dar mai mult eleată (deci care stă mai mult pe loc, decât să curgă) şi mă gândesc că nici eu nu am curs foarte mult.

Probabil am câştigat puţin mai mult curaj – cum se spune acum, „tupeu” -, am scăpat în primul rând de lumea în care am trăit totuşi până la 47 de ani, cea a comunismului, care te făcea să renunţi câteodată la unele lucruri, pentru că ştiai că le scrii zadarnic.

– Deci în ’89 aveai 47 de ani…

– M-am născut în ’42. Chiar îi spuneam nevestei mele, care din păcate nu mai e: uite, Arghezi a debutat la 47 de ani; debutez şi eu la 47! Oricâte văicăreli s-ar auzi că nu s-a schimbat nimic, s-a schimbat enorm! Faptul că poţi să scrii ce-ţi trece prin cap e mare lucru pentru un condeier.

„Mi-am publicat cărţile pe banii mei”

– Te cenzurai înainte de „89?

– Nu mă cenzuram. Sigur că, oarecum, da, era o autocenzură, ştiai din capul locului că putea sări de oriunde iepurele. De exemplu, eu am scris la un moment dat „cantilenă tricoloră” – dar era vorba de alt tricolor decât cel românesc: verde, violet şi roşu. Şi redactorul de carte mi-a zis că nu poate să rămână aşa, pentru că „face aluzie la…”, pentru că „se interpretează” etc.

În genere, din păcate, trebuia să anticipezi unele reacţii. Ori te gândeai că scrii literatură pentru sertar şi pentru mai târziu sau niciodată. Ori, dacă voiai cât de cât să mai publici, trebuia să ai grijă să preîntâmpini anumite „interpretări”. Altfel scriai zadarnic.

Uite, odată, în loc de a spune „cruciform” într-o cronică plastică, am spus „stavromorf”. Era vorba de nişte picturi în care apărea un fel de spaţiu împărţit în formă de cruce. Ştiam că-mi scot cuvântul „cruciform” – crucea devenise un fel de înjurătură. Şi atunci am pus „stavromorf”, pe care nu l-au înţeles şi nu l-au scos. Dar nici cititorii probabil nu l-au înţeles…

– Poezia ta nu era deloc pe linia poeziei oficiale, acceptate, era chiar la polul opus. Cum de nu ţi-o refuzau la publicare?

– Unu: în reviste nu publicam aproape deloc. Doi: din şase cărţi de poezie, patru au fost publicate la Editura Litera, pe banii mei. Fiind vorba de un tiraj minuscul, nu făceau caz de anumite lucruri. Singura chestie pe care mi-au scos-o din cărţile publicate la Litera a fost „fiare filozoafe” (din „Invocaţie”, în „Cantafabule”, care pe discul Phoenicşilor e recitată extraordinar de Pittiş).

Nu ştiu ce aveau ei cu „fiare filozoafe”!… Da, am dat eu bani pentru publicarea lor. De exemplu, „Texte pentru Phoenix” a costat cam 5.000 de lei – asta pe vremea când salariul mediu era vreo 2.500 de lei. În plus, trebuia să le dai ceva şi celor de la tipografie, să-ţi pună o hârtie mai bună, o copertă mai acătării… Adică le dădeai un mic bir acolo, câteva Kentane, câteva vodcane… Lucrurile funcţionau într-un fel în regim capitalist. Era, de fapt, un capitalism sovietic.

Traducător intraductibil

– Ai tradus foarte mult şi, traducând, ţi-ai pus marca pe ceea ce ai tradus. Dar, pe de altă parte, poezia ta este în mare măsură intraductibilă. Cum se împacă lucrurile acestea?

– Da, ai dreptate. Problema intraductibilităţii de care vorbeşti este cât se poate de adevărată. Recent, mi-au cerut nişte poezii (vor să facă o antologie, la Paris, de poeţi români actuali), şi am căutat nişte versuri care
s-ar fi putut traduce în franceză. Am găsit cu chiu, cu vai câteva mai mult în vers alb, care nu mă reprezintă în mod special.

Există acest paradox, că, deşi eu sunt traducător, poeziile mele sunt intraductibile. Sunt intraductibile pentru că sunt prea tributare plasmei lingvistice a limbii române. Deci sunt un poet – ca să zic aşa – vernacular. Am mai scris şi în alte limbi (bineînţeles, fără să ştiu limbile respective pe dinăuntru), dar şi în cazurile acelea cad într-un fel de intraductibil.

Am tradus din alţi scriitori pentru că: unu, m-a interesat foarte mult ce se poate face cu acest transport, această transbordare dintr-o limbă în alta; doi, este şi un pariu că poţi să faci lucruri care par insuportabil de făcut. În plus, este şi o mică tendinţă a mea de a naţionaliza, în sensul de a intra în posesia acelei poezii sau text pe care-l traduc.

– Ai tradus de curând şi texte din Vechiul Testament – „Eclesiastul” şi „Cântarea cântărilor”, după ce ai făcut acelaşi lucru şi cu „Psalmii” anul trecut. De ce te-ai oprit asupra textelor din Vechiul Testament?

– Pentru că se exagerează în direcţia asta şi a început să se poarte un fel de bigotism, iar eu am vrut să arăt că acestea sunt nişte poezii uluitoare. Ar mai fi interesantă şi „Cartea lui Iov”, dar ea ar trebui tradusă foarte
shakespearian şi nu ştiu dacă mă mai ţin curelele.

Altele nu mă interesează, numai acestea, pentru că ele au un fel de embrion poetic. Consider că dialogul cu Dumnezeu nu trebuie să fie idilic, aşa cum cred mulţi, ci ca în „Cartea lui Iov” sau ca în Iacob şi îngerul – un dialog plin de reproşuri, uneori revendicativ şi chiar vindicativ, pentru că în asta constă măreţia unei credinţe, nu doar într-o simplă ducere la biserică.

Pictura – o terapie fără creier

– Te exerciţi şi în domeniul artelor plastice. Ai avut şi ceva expoziţii. Cum de te-ai apucat şi de pictură?

– N-am avut niciodată talent la desen. Caietele mele de desen, când eram la şcoală, mi le făcea mama. Am tradus multe cărţi care au legătură cu artele plastice: Valery despre Leonardo da Vinci, Vermeer, Salvador Dali etc.

Am iubit întotdeauna artele plastice ca un fel de curte interzisă, ceva care era după un gard. Am avut prieteni de diverse vârste care erau mai mult sau mai puţin plasticieni…

La un moment dat, am iubit disperat o domnişoară de la Arte plastice care probabil din cauza asta a plecat în Canada, prin ’64… Oricum, acest limbaj al artelor plastice m-a interesat. Acea expresie a francezilor, „bête comme un peintre” („prost ca un pictor”), nu e deloc injurioasă. În timp ce pictezi şi mâna merge pe hârtie, nu e nevoie de creier. Pictura este una din cele mai mari terapii prin lipsa acestui releu, care se cheamă creierul.

Există în fiecare dintre noi pulsiuni demoniace sau perverse, pe urmă există ceea ce s-ar chema melancolie, depresie. Ei bine, literatura te ajută să depăşeşti toate aceste lucruri. Altfel, s-ar ajunge, de multe ori, sau la depravare totală, sau la sinucidere.
Şerban Foarţă,
Scriitor

Sursa.

Şerban Foarţă: Criză mare, monşer, dar n-am mare lucru de pierdut. Praful de pe tobă.

Picturile si fotografiile, Carol Popp de Szathmary, pictor si fotograf roman,nascut in 11 ianuarie 1812.

Posted on ianuarie 11, 2009, in cultura, imagini, povesti and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 8 comentarii.

  1. Da…nascut in Romania.

  2. Oare roman a fost pictorul?

  3. Laura,imi place si mie Phoenix.in tinerete am fost la un spectacol cu ei la noi in oras.
    pacat ca sunt probleme si neintelegeri in trupa.
    Sper ca ai ascultat melodia pana acum. 🙂

  4. Draga Claudia,multumesc.Si cuvintele tale sunt un balsam pentru suflet.ma bucur sa aud ca noi,adica eu si blogul meu,aducem bucurii. 🙂
    Mersi mult de tot.

  5. Uite ca nu am mai ascultat de mult „Fata verde…”… Ma duc sa ascult 🙂

  6. draga gabi,tu si blogul tau sunteti balsam pt. sufletul meu.ma bucur ca un copil ori de cate ori citesc postarile tale.imi face bine.multumesc!

  7. CELLA,cum sa nu ne placa daca scrie si despre printese?Toate femeile suntem printese macar odata. 🙂
    https://g1b2i3.wordpress.com/2008/06/29/pentru-printese/

  8. GABI , cred că tu … glumeşti 😆
    cine nu-l adoră pe FOARŢĂ , să iasă-afară , să ne batem !!! 😉 😆

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: