Daca ar fi existat internetul acum o suta de ani?

Un filmulet amuzant de pe uniquedaily.com.

Istoria telefonului

Dorinta oamenilor de a comunica la mare distanta a fost un vis inca de la inceputurile istoriei. Iar pe masura ce omenirea a progresat, si mijloacele de comunicare au evoluat continuu: de la rotocoalele de fum ale indienilor, la gornistii secolului XIX; de la sunetele de toba din jungla africana, la scrisori trimise prin porumbei voiajori. Iar cel mai mare pas catre sistemul modern de comunicatii a fost facut cu un secol inainte de a exista internetul: in 1876. In acel an, facand studii separate si lucrand in paralel,doi inventatori au anuntat – aproape in acelasi timp -faptul ca au creat un aparat care poate transmite sunetul la distanta. Numele lor: Elisha Gray si Alexander Graham Bell, ultimul dintre ei dovedindu-se mai rapid in a prezenta inovatia sa unui birou legal de licente si obtinand astfel patentul inventiei.
Astfel, Alexander Graham Bell a ramas in istorie ca inventator al telefonului (la varsta de 29 de ani),iar Elisha Gray a fost – absolut pe nedrept – complet uitat.

Pana in anii 1990, cand au aparut „mobilele” si „celularele”, clasicul telefon nu s-a schimbat in mod esential de la inventarea sa. Adica, a ramas acelasi aparat, cu un transmitator si un receptor, cu care se pot face convorbiri la distanta, prin intermediul undelor electromagnetice, propagate de-a lungul unor fire. Acum pare simplu, dar inainte ca Bell sa gandeasca si sa puna in practica toate acestea, a vorbi si a te auzi cu un alt om, aflat la mii de kilometri, parea doar un vis frumos. Cum a reusit,totusi, sa il transforme in realitate inventatorul american de origine scotiana?

Alexander Graham Bell si-a concentrat studiile asupra perfectionarii telegrafului, aparat care deja exista si care era folosit pentru transmiterea la distanta a unor semnale (corespunzatoare cifrelor si literelor), tot cu ajutorul undelor electromagnetice. Era vorba despre celebrul cod Morse, prin care fiecarei cifre si fiecarei litere ii era atribuita o combinatie unica de linii si (sau) puncte. Dezavantajele erau mari: atat cei care trimiteau, dar si cei care primeau mesajele erau nevoiti sa stie codul Morse si nu putea fi trimis si primit decat un singur mesaj in acelasi interval de timp. In plus, era imposibil sa ii auzi vocea celui care dorea sa iti comunice astfel ceva. Bell a pornit de la o observatie relativ simpla: vorbirea se rezuma – din punct de vedere fizic – la sunete. Iar sunetele sunt, de fapt, niste vibratii ale particulelor unui mediu elastic, care pot fi inregistrate de ureche.
Adica, de timpane – acele membrane elastice care transmit, prin vibratii, undele sonore la urechea interna.

Si atunci, Bell s-a gandit cum sa „transporte” sunetul din gura celui care vorbeste in urechea celui care asculta, peste mari si tari. Pentru aceasta, a dotat aparatul cu un microfon (care transforma vibratiile sonore in oscilatii electrice) si cu un receptor (in care ajung – prin intermediul firelor – acele oscilatii electrice, fiind transformate, inapoi, in vibratii sonore – absolut identice cu mesajul transmis). Mai simplu: vocea vorbitorului face ca diafragma microfonului sa vibreze, iar acesta transforma vibratia in oscilatie electrica. Aceasta oscilatie porneste pe fir, ca si curentul electric, ajungand aproape instantaneu la receptorul celui care asculta si face sa vibreze diafragma acestuia. Iar sunetul produs de vibratia diafragmei receptorului este absolut identic cu cel emis de vorbitor.

La inceput, telefonul inventat de Bell avea microfonul si receptorul complet separate, primul trebuind sa fie tinut cu o mana in dreptul gurii, iar celalalt – cu cealalta mana, in dreptul uneia dintre urechi.

Prima convorbire telefonica demonstrativa a avut loc pe 10 martie 1876, in orasul american Boston (port la Oceanul Atlantic), capitala statului Massachusetts. La un capat al firului: Alexander Graham Bell. La celalalt capat, intr-o camera invecinata: Thomas Watson, asistentul inventatorului. Cand legatura a fost stabilita, Bell a rostit celebrele cuvinte care au ramas in istorie ca primele fraze comunicate intr-o convorbire telefonica: „Mister Watson, come here! I want to see you!” (Domnule Watson, vino aici! Vreau sa ne vedem!).

Dar cine este acest mare inventator, care ne-a oferit unul dintre cele mai folosite si mai eficiente mijloace de comunicare? Alexander Graham Bell s-a nascut in anul 1847, la Edinburgh, capitala Scotiei. A emigrat mai intai in Ontario (provincie canadiana, cu capitala la Toronto), iar mai apoi s-a mutat in Statele Unite ale Americii, in Boston, inainte de a-si incepe stralucita cariera de inventator. Intreaga sa viata, Bell a fost foarte preocupat de problemele celor surzi sau cu deficiente de auz, pe acesti oameni cu nevoi speciale inventatorul straduindu-se sa ii ajute cu aparate si proteze auditive. Iar acest interes umanitar l-a ajutat pe Bell sa inventeze microfonul si, mai apoi, telefonul.

Vestea inventarii telefonului s-a raspandit rapid in toata America, a traversat apoi Atlanticul si a infierbantat intreaga Europa. Toata lumea si-ar fi dorit un astfel de aparat! Cei mai instariti l-au putut obtine in foarte scurt timp, dar abia dupa o suta de ani a devenit un aparat aproape nelipsit din locuintele si birourile noastre. In acesti peste suta de ani, inventiei lui Bell i-au fost aduse o multime de imbunatatiri (nici una dintre acestea nu diminueaza meritele „parintelui telefonului”).
Microfonul si receptorul sunt acum in aceeasi piesa.Numerele nu se mai formeaza prin rotirea unui disc, ci apasand tastele cu cifre. Chiar si telefoanele fixe pot avea o statie care nu este legata prin fir de aparatul propriu-zis (numit „cordless”, adica fara fir), oferindu-i utilizatorului posibilitatea de a se deplasa prin locuinta in timp ce vorbeste.

Firele obisnuite au fost inlocuite cu fibre optice,mult mai performante in privinta calitatii si a vitezei transmiterii datelor. Si totul a culminat cu telefonia mobila, in care firele si cablurile au disparut complet, oscilatiile fiind acum transmise direct prin aer – cu ajutorul unor antene foarte puternice, iar receptionarea sau retransmisia acestora se realizeaza prin intermediul mai multor relee.
Telefoanele mobile au o memorie in care se pot stoca sute de numere, afiseaza numarul sau chiar numele apelantului, iar unele dintre ele au dotari cu totul speciale: aparat de radio, modem sau camera foto (si chiar video!).

Dar oamenii isi doresc tot timpul mai mult si mai bine. Si nu se mai multumesc doar sa se auda la distanta. Ei si-au dorit sa se si vada in timp ce vorbesc. Iar marii producatori nu au intarziat sa le puna la dispozitie video-telefonul! Un aparat de ultima generatie, dotat cu boxe si monitor, cu ajutorul caruia conversatia poate avea loc ca si cand cei care vorbesc ar fi fata in fata. Sa se fi gandit Alexander Graham Bell la toate acestea? Nu ar fi imposibil, atat timp cat Jules Verne a anticipat calatoriile in spatiu… Dar, oare, ce va mai urma?Cum va evolua telefonul?

 

Sursa poze.

Mitul peşterii sau povestea cunoasterii

1. „Mai departe-am zis -asemuieste firea noastra in privinta educatiei si a lipsei de educatie cu urmatoarea intamplare: iata mai multi oameni aflati intr-o incapere subpamanteana, ca intr-o pestera, al carui drum de intrare da spre lumina, drum lung fata de (lungimea) intregului pesterii. In aceasta incapere ei se gasesc, inca din copilarie, cu picioarele si grumazurile legate, astfel incat trebuie sa stea locului si sa priveasca doar inainte, fara sa-si poata roti capetele din pricina legaturilor.Lumina le vine de sus si de departe, de la un foc aprins inapoia lor; iar intre foc si oamenii legati este un drum asezat mai sus, de-a lungul caruia , iata, e zidit un mic perete, asa cum paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra caruia isi arata ei scamatoriile…”

” Vad”-spuse el.

” …mai incearca sa vezi si ca, de-a lungul acestui perete, niste oameni poarta felurite obiecte care depasesc in inaltime zidul, mai poarta si statui de oameni, ca si alte fapturi de piatra sau lemn, lucrate in chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poarta, unii, cum e si firesc, scot sunete, altii pastreaza tacerea.”

„Ciudata imagine si ciudati sunt oamenii legati!”

” Sunt asemanatori noua -am spus. Caci crezi ca astfel de oameni au vazut, mai intai, din ei insisi, cat si din sotii lor, altceva decat umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor?”

„Cum ar putea vedea altceva-spuse el-daca intreaga viata sunt siliti sa-si tina capetele nemiscate?”

„Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelasi lucru?”

„Bun, si?”

” Iar daca ei ar fi in stare sa stea de vorba unii cu altii, nu crezi ca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste umbre pe care le vad, ei numesc realitatea?”

” Necesar.”

” Si ce-ar face daca zidul de dinainte al inchisorii ar avea un ecou? Cand vreunul dintre cei care trec ar emite vreun sunet, crezi ca ei ar socoti emisiunea sunetului iscata fiind de altceva, in afara umbrei ce le trece pe dinainte?”

” Pe Zeus,-raspunse el- nu cred!”

„In general, deci -am spus eu-, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevar decat umbrele lucrurilor.”

” E cu totul obligatoriu.”

2. ” priveste acum in ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanturi si vindecarea de lipsa lor de minte, daca asa ceva le-ar sta in fire: atunci cand vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat si silit, deodata, sa se ridice, sa-si roteasca grumazul, sa umble si sa priveasca spre lumina, facand el toate acestea ar resimti tot felul de dureri, iar din pricina stralucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale caror umbre le vazuse mai inainte. Ce crezi ca ar zice, daca cineva i-ar spune ca ceea ce vazuse mai inainte earu desetaciuni, dar ca acum se afla mai aproape de ceea ce este si ca, intors catre ceea ce este in mai mare masura, vede mai conform cu adevarul? In plus, daca aratandu-i-l pe fiecare dintre obiectel purtate, l-ar sili prin intrebari, sa raspunda ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi ca el s-ar putea afla in incurcatura si ca ar putea socotica cele vazute mai inainte erau mai adevarate decat cele aratate acum?”

” Ba da. „

„Iar daca l-ar sili sa priveasca spre lumina insasi, nu cerzi ca l-ar durea ochii si ca ar da fuga indarat, intorcandu-se spre acele lucruri care poate sa le vada si le-ar socoti pe acestea, in fapt, mai sigure decat cele aratate?”

„Chiar asa.”

3. „Dar daca cineva l-ar smulge cu forta din locuinta aceasta ducandu-l pe un suis greu si pieptis, nedadu-i drumul pana ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi si s-ar mania ca e tras? Iar cand ar iesi la soare, nu i s-ar umple ochii de stralucire, astfel incat nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevarate?”

” N-ar putea, cel putin indata, sa le vada!”-grai el.

” Cred ca ar avea nevoie de obisnuinta, daca ar fi ca sa vada lumea cea de sus. Iar mai intai, el ar vedea mai lesne umbrele, dupa aceea oglindirile oamenilor si a celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele insele. In continuare, i-ar fi mai usor sa privesca in timpul noptii ceea ce e pe cer si cerul insusi, privind deci lumina stelelor si a lunii mai curand decat, in timpul zilei, soarele si lumina sa.

” Cum de nu!”

” La urma, el va privi soarele, nu in apa, nici reflexiile sale in vreun loc strain, ci l-ar putea vedea si contempla, asa cum este, pe el insusi in locul sa propriu.”

” Necesar.”

” Dupa aceasta ar cugeta, in legatura cu soarele, cum ca acesta determina anotimpurile si anii, ca el carmuieste totul in lumea vizibila, fiind cumva raspunzator si pentru toate imaginile acelea, vazute de ei (in pestera).”

” E clar ca aici ar ajunge, dupa ce va fi strabatut toate celelalte etape.”

” Ei si nu crezi ca daca omul acesta si-ar aminti de prima sa locuinta, de intelepciunea de acolo, ca si de partasii sai in lanturi, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbarii, iar de ceilalti i-ar fi mila?”

” Cu totul.”

” Iar daca la ei ar exista laude si cinstiri si s-ar da rasplata celui mai ager in a vedea umbrele ce trec alaturi si care isi aminteste cel mai bine cele ce, de obicei, se preced, se succed sau trec laolalta, si care, in temeiul acestor observatii, ar putea cel mai bine sa prezica ce urmeaza in viitor sa se intample, li se pare ca omul nostru ar putea sa poftesca rasplatile acelea si sa-i invidieze pe cei onorati la ei si aflati la putere? Sau ar simiti ce spune Homer, voind nespus mai degraba argat sa fie pe pamant la cineva neinsemnat, sarman si fara de stare, consimtand sa pata orisice mai degraba decat sa aiba parerile de acolo si sa traiasca in acel chip?”

” Asa cred -zise el. Ar voi sa pateasca orice mai curand decat sa traiasca in acel chip.”

4. „Mai gandeste-te si la urmatorul aspect: daca iarasi, acel om, coborand, s-ar aseza in acelasi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de intunecime, sosind deodata dinspre lumea insorita?”

” Ba da”- zise.

” Iar daca el ar trebui din nou ca interpretand umbrele acelea, sa se ia la intrecer cu oamenii ce au ramas totdeauna legati si daca ar trebui s-o faca chiar in clipa cand nu vede bine, inainte de a-si obisnui ochii, iar daca acest timp cerut de reobisnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de ras? Si nu s-ar putea spune despre el ca, dupa ce s-a urcat, a revenit cu vederea corupta si ca, nici nu merita sa incerci a sui? Iar pe cel ce incearca sa-i dezlege si sa-i conduca pe drum in sus, in caz ca ei ar putea sa puna mainile si sa-l ucida, oare nu l-ar ucide?”

” Ba chiar asa.”

5. „Iata, draga Glaucon, – am spus eu – imaginea care trebuie in intregime pusa in legatura cu cele mai inainte: domeniul deschis vederii e asemanator cu locuinta-i inchisoare, lumina focului din ea- cu puterea soarelui. Iar daca ai socoti urcusul si contemplarea lumii de sus ca reprezentand suisul sufletului catre locul inteligibilului, ai intelege bine ceea ce nadajduiam sa spun, de vreme ce asa ceva e dorit sa asculti. Daca nadejedea acesta e indreptatita, zeul o stie.”

simboluri:

peştera – lumea sensibilă (a realităţii aparente);
întunericul peşterii – ignoranţa omului;
focul – lumina cunoaşterii;
corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică;
suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială;
contemplarea lumii din afara peşterii -cunoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune;