Nostradamus:legenda si cele 20 de preziceri

Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie, 1566), pe numele său real Michel de Nostredame, a fost un faimos medic, cabalist şi farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediţie a apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit foarte populară în toată lumea, creându-se în jurul său un cult. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titlul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfăşurau sau urmau să se întâmple în lume.

Catrenele si profetiile lui Nostradamus. Preluare articole de pe net. Fragment.

Legenda spune ca în mai multe nopti înainte de nasterea lui Nostradamus activitatea cereasca a fost extrem de importanta. în arhivele din Salon, orasul unde marele profet si-a petrecut ultimele zile, înca se mai pastreaza consemnari ale unor relatari despre existenta pe cer a unor obiecte rotunde si stralucitoare deasupra orasului Saint-Remy de Provence.
Nasterea lui Nostradamus a fost ea însasi remarcabila, deoarece Blanche Nostredam (adevaratul nume al familiei) darui sotului ei un nou-nascut perfect, în secolul al XVI-lea nou-nascutii perfecti erau extrem de rari. Rata mortalitatii era foarte ridicata, nou-nascutii se nasteau subalimentati, deoarece si mamele lor erau subalimentate. în cazul lui Nostradamus avem motive sa credem ca a fost „protejat” la o vârsta precoce si poate chiar calauzit de o „putere” invizibila în mod normal.

Stim cu siguranta ca prezicerile sale sunt cele mai exacte din câte s-au înregistrat vreodata.

Cel mai renumit cercetător al operei şi vieţii lui  Nostradamus este românul Vlaicu Ionescu.Născut la 1 aprilie 1922 în Jiblea, judeţul Vâlcea, licenţiat în pictură şi muzicologie, el şi-a dedicat zeci de ani de viaţă decriptării şi interpretării „Centuriilor” şi „Profeţiilor” lui Nostradamus.

În catrenele sale, Nostradamus a prezis şi momente importante din istoria României: unirea Principatelor şi dobândirea independenţei, ocuparea ţării de către sovietici în august 1944 sau revoluţia din decembrie 1989.

Oare a prezis si ca ne vom reintoarce in focul iadului dupa 20 de ani de cand unii si-au dat viata pentru ca noi sa fim liberi, sa traim mai bine?Sa ne amintim  inceputul revolutiei romane din Timisoara. Doamne, ocroteste-ne!Iarta-ne!Ajuta-ne!Te rugam din suflet!

Iata cele 20 de preziceri ale lui Nostradamus.

1 VOM VORBI TOTI ACEEASI LIMBA! „Se va creea un nou motor lume, la fel ca inainte de Turnul Babel”, a scris Nostradamus.
2 MORTII VOR UMBLA PE PAMANT! „Nu mai tarziu de sfarsitul acestui secol, cand nu va ma fi loc in Iad, mortii vor iesi din morminte”
3 ECONOMIA MONDIALA VA INTRA IN COLAPS! „Averile vor disparea, iar bogatii vor muri de mai multe ori”
4 SOARELE VA DEVENI FRUNIZORUL UNIC DE ENERGIE! „Regele Cerului va primi un satelit care-i va prelua energia si o va da Pamantului”
5 OAMENII VOR TRAI 200 DE ANI! „Medicina se va extinde, iar oamenii vor trai mai mult. O persoana de 80 de ani va arata ca una de 50”.
6 RADIATIILE VOR USCA PAMANTUL! „Regele Soare va fura padurile pamantului. Cerul se va deschide si caldura va arde campiile”, aluzie la faptul ca distrugerea padurilor va creea o gaura in stratul de ozon care ne protejeaza de radiatii.
7 METODELE VECHILOR CHINEZI VOR INLOCUI MEDICINA MODERNA! „Din Est va veni vindecarea. Chinezii vor fi cei mai buni medici, folosind invataturile strabunilor!
8 OAMENII VOR INVATA SA VORBEASCA CU ANIMALELE! „Telepatia va fi atat de avansata incat cainele va deveni fratele omului”
9 TOATE TAXELE VOR FI ABOLITE! „Oamenii vor refuza sa mai plateasca taxe vreunui rege”
10 VOM AVEA NEVOIE DE LICENTA CA SA DEVENIM PARINTI! „Oamenii vor trebui sa isi arate calitatile emotionale, intelectuale si genetice pentru a fi certificati sa aibe un copil”.
11 NUDITATEA VA DEVENI NORMALA! „Fizicul oamenilor se va imbunatati, iar ei se vor expune nud in public”
12 INSOMNIILE VOR DEPASI 1 BILION DE CAZURI! „Oamenii vor ajunge sa doarma ca mortii.”
13 NUMARUL HOMOSEXUALILOR SE VA MARI DE 4 ORI! „Numarul barbatilor care iubesc barbati va creste de 4 ori”
14 RAZBOAIELE INTERGALACTICE VOR PROVOCA DEZASTRE! „Estul se va separa de vest. Mii de luminite din cer vor ataca Pamantul. Multe lasere vor provoca daune mari”
15 VIITORUL PAPA VA FI ASASINAT! „Noul papa va fi asasinat. Este vorba de o persoana tanara care ii va succede lui Benedic al XVI-lea”
16 CREDINTA ORGANIZATA VA INCETA SA EXISTE! „Uciderea Papei va duce la un razboi sfant international. Rezultatul va fi disparitia bisericilor asa cum le stim”
17 INGERII VOR TRAI ALATURI DE OAMENI! „Fiii lui Dumnezeu si fiii omului vor locui impreuna pe Terra”
18 ANTICRISTUL VA FI CAPTURAT! ” In mijlocul unei paduri intunecate Satan va fi prins. Acest lucru va intarzia Apocalipsa”
19 OAMENII VOR LOCUI PE ALTE PLANETE! „Pamantul va deveni un mit, oamenii se vor extinde si vor locui pe alte planete”
20 SFARSITUL LUMII VINE IN 2436! „Istoria omenirii isi va cunoaste sfarsitul pe 1 octombrie 2436. Dusmanul nostru stravechi va duce la distrugerea Pamantului”.

„Dependenta de suferinta”,Eckhart Tolle

S-ar putea sa lipsesc putin de aici ,de aceea am sa las ceva care cred ca va placea prietenilor,vizitatorilor,cititorilor acestui blog cu multa verdeata.Sunt doua filmulete ale conferintei lui Eckhart Tolle (unul dintre cei mai originali si inspirati calauzitori spirituali ai timpului nostru),DEPENDENTA DE  SUFERINTA cu subtitrare.Le-am primit de la Maura.

Video 2

Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria,26 iulie

Nu prea le am cu religia si foarte rar postez subiecte religioase.Astazi fac o exceptie deoarece astazi Biserica Catolică sarbatoreste pe Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Sf. Fecioare Maria.Nu stiam cine sunt parintii Fecioarei Maria,bunicii lui Isus si am vrut sa aflu mai multe.Am gasit un site catolic din care am preluat cateva fragmente, cine vrea sa afle mai multe sa citeasca aici.

Sfintele Evanghelii nu amintesc nimic despre părinţii Preacuratei Fecioare Maria, dar scrierile apocrife, nerecunoscute de Biserică deoarece conţin şi adăugiri inexacte, ne dau multe amănunte. Din ele se ştiu că mama Fecioarei Maria se numea Ana, iar tatăl Ioachim. Amândoi erau din tribul lui Iuda, tribul din care a fost ales Regele David şi trăiau o viaţă sfântă; stăpâneau mari turme de oi, dar, din nefericire, o grea durere le umbrea viaţa: nu aveau copii. La evrei, faptul acesta se considera o pedeapsă de la Dumnezeu şi constituia o dezonoare pentru familie; uneori li se refuza primirea darurilor pe care le duceau la Templu. Mâhnit şi umilit, Ioachim a plecat cu turma la munte, unde a rămas timp de cinci luni, până când un înger îl sfătuieşte să revină la Ierusalim; acelaşi înger, trimis de Dumnezeu, îi destăinuie Anei că la întoarcerea soţului de pe munte ea va fi mamă. Plină de fericire, Ana merge în întâmpinarea lui Ioachim şi-l întâlneşte la „Poarta Aurită”. O bucurie adâncă le cuprinde sufletele când se privesc unul pe altul şi împreună mulţumesc lui Dumnezeu că le-a ascultat rugăciunea îndelungată. În prima perioadă a cultului Sfinţilor Ioachim şi Ana, pictorii au ales tocmai această întâlnire a soţilor fericiţi pentru a le cinsti amintirea în sfintele icoane. Mai târziu, Sfânta Ana va fi reprezentată ţinând-o în braţe sau alături de ea pe copila Maria şi citind împreună Cartea Sfântă.

Cultul părinţilor sfinţi ai Maicii Domnului este foarte vechi, îndeosebi în părţile Răsăritului; în anul 550, împăratul Justinian a zidit la Constantinopol o bazilică în cinstea Sfintei Ana; şi astăzi Biserica Orientală ţine anual trei sărbători în cinstea bunicii Domnului nostru Isus Cristos. Din Răsărit, cinstirea Sfintei Ana s-a răspândit în Apus şi în anul 1584 a fost instituită o sărbătoare oficială pentru întreaga Biserică.

Referitor la soţul Sfintei Ana s-a păstrat o anumită rezervă, deoarece cărţile apocrife care îl aminteau îi atribuiau nume diferite; afară de numele Ioachim, tatăl Maicii Domnului a mai purtat numele de Cleofa, Sadac, Eli. În anul 1584 când s-a fixat sărbătorirea Sfintei Ana, Sfântul Ioachim a fost trecut în calendar la 20 martie, pentru ca din 1738 să fie sărbătorit în duminica după Sfânta Maria Mare, iar din 1913 în ziua de 16 august; noul calendar liturgic îl readuce alături de soţia lui şi se hotărăşte comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana la data de 26 iulie.

Sărbătorirea în aceeaşi slujbă a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii lui Isus, este un omagiu adus bunicilor şi o reamintire a datoriei de a cinsti pe părinţii părinţilor noştri.

Ioachim este numele folosit şi în Vechiul Testament; se compune din numele lui Dumnezeu, Iahvé, şi un alt cuvânt care poate însemna: „a acorda, a împlini” sau „a ridica, a uşura (pe un nenorocit)”; împreună au înţelesul: „Dumnezeu acordă” ceea ce i s-a cerut sau „Dumnezeu ridică”, scapă pe cel nenorocit de ocară. Numele acesta se dădea copiilor doriţi şi ceruţi în rugăciune de la Dumnezeu; prin naşterea lor împlineau rugăciunea părinţilor şi ridicau ocara ce apăsa familia fără copii. În româneşte mai are formele: Achim, Ichim, Oachim, Ioachim, Chima, Chimel, Chinea, Chinu; din limba italiană se preia uneori si numele Gioachino.

Ana este unul dintre cele mai răspândite prenume feminine. După diferitele forme ale unui cuvânt ebraic, poate avea înţelesul de „graţioasă, amabilă, drăguţă” sau „Iahvé – Dumnezeu – a avut milă, a fost îndurător, a fost darnic”, cu înţelesul de: „a revărsat multe daruri, calităţi”. De ziua Sfintei Ana, 26 iulie, îşi sărbătoresc ziua numelui şi persoanele care poartă numele derivate din cuvântul Ana: Anica, Nica, Anicuţa, Nicuţa, Cuţa, Anişca, Nişca, Anişoara, Aniţa, Niţa, Anuca, Anuşa, Nuşa, Anuşca, Anuţa, Nuţa, Uţa, Anca, Ancuţa; precum şi formele mai noi: Aneta, Neta, Neti, Netuţa, Anita, Anina, Ani, Nana. Toate aceste nume invită la grija de a cultiva darurile sufleteşti în care se vede adevărata frumuseţe a unei femei.

Hristos a inviat!

Hristos a inviat din morti!
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din mormanturi
Viata daruindu-le.

Canonul Invierii

„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră”, spune apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17).

Crezul
Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara
Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat,
Şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.
Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii,
A Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul,
Carele din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Amin !

Miracolele si beatificarea lui Ioan Paul al II-lea

Mărturii despre două noi miracole atribuite lui Ioan Paul al II-lea, la Vatican şi Cleveland (SUA), au fost făcute publice recent, pe fundalul comemorării a patru ani de la decesul fostului suveran pontif, pe 2 aprilie.

Un „miracol” recunoscut este necesar în procesul de beatificare, o etapă obligatorie înainte de canonizare şi de obţinerea statutului de sfânt.

Procesul de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea a fost iniţiat de papa Benedict al XVI-lea la două luni după decesul predecesorului său (2 aprilie 2005), o perioadă extrem de scurtă de timp.

În timpul funeraliilor care au avut loc în Piaţa San Pietro, în aprilie 2005, numeroşi credincioşi au strigat în italiană „Santo subito”, cerând ca Ioan Paul al II-lea să fie proclamat sfânt imediat.

Un miracol este „un eveniment care trece dincolo de forţele naturii, realizat de Dumnezeu în afara la ceea ce este normal în întreaga natură creată, prin mijlocirea unui serv al lui Dumnezeu sau a unui fericit”(Mons. Michele Di Ruberto). Investigarea unui miracol se realizează separat de cea pentru virtuţi sau pentru martiriu. Procesul recunoaşterii unui miracol are două etape. Prima se desfăşoară în teritoriul diecezan în care s-a petrecut evenimentul miraculos; aici sunt adunate declaraţii ale unor martori oculari, documentaţii şi alte materiale. În a doua etapă, Congregaţia Vaticanului examinează tot materialul adunat.

A declara sfinţenia cuiva nu este ca şi când i s-ar oferi un titlu onorific. Chiar dacă „cineva se află în rai, poate nu este neapărat demn de devoţiune publică”. În plus, procesul stabilirii „virtuţilor eroice, prin toată munca de strângere de mărturii şi documentaţie ca dovezi” şi cel al „evaluării teologice”, până la a se ajunge la „certitudinea morală şi formularea unei judecăţi”, chiar dacă bine fondate, profunde şi meticuloase, nu sunt scutite de posibile erori, a spus el.

„Noi putem să facem greşeli, să ne înşelăm”. „Miracolele, în schimb, pot fi realizate doar de Dumnezeu, şi Dumnezeu nu înşeală.” Miracolele sunt „un semn sigur al revelaţiei, destinat să aducă slavă lui Dumnezeu, să trezească şi să reîntărească credinţa noastră, şi, de aceea, ele sunt totodată o confirmare a sfinţeniei persoanei invocate”.
Se face distincţie între trei mari categorii de miracole: învierea din morţi; vindecarea completă – care poate presupune reconstrucţia organelor – a unei persoane considerate incurabile; sau vindecarea unei boli – care se poate vindeca în timp, dar care se vindecă imediat. teologii „sunt chemaţi să identifice legătura de cauzalitate între rugăciunea către servul lui Dumnezeu şi o vindecare inexplicabilă, şi să declare dacă evenimentul minunat este un miracol real”.

Cerinţa să existe miracole în cauzele de canonizare este crucială deoarece acestea sunt o confirmare divină a sfinţeniei persoanei invocate, spune un consilier al Vaticanului. Mons. Michele Di Ruberto.A dovedi autenticitatea unui eveniment miraculos înseamnă a trece printr-un proces de meticuloasă examinare ştiinţifică şi teologică, a spus Mons. Di Ruberto. „Pentru beatificarea unui serv al lui Dumnezeu care nu este martir, Biserica cere un miracol; pentru canonizare, inclusiv cea a unui martir, este nevoie de încă un miracol”, a explicat el. „Doar presupusele miracole atribuite mijlocirii unui serv al lui Dumnezeu sau a unui fericit `post mortem` pot fi subiect al verificării”.

Ioan Paul al II-lea,un sfant?

Legenda Muntelui Saint-Michel

Belle de Jour concurs: Cultura pe continentele lumii.Logo-ul concursului este făcut de Vic.

Am ales sa scriu despre legendele Mont Saint-Michel dupa ce am primit cateva fotografii facute de Kevin,un tanar de 28 de ani din Franta care imi viziteaza blogul si caruia ii place foarte mult istoria,cultura,calatoriile si spera sa viziteze cat de curand Europa de Est si Romania.Sper sa cunoasca o fata buna si draguta din Romania cu aceasta ocazie.Chiar a donat niste bani Asociatiei PAVEL.Mi-a scris Isabellelorelai:”Ce am uitat să îţi spun: Olga îi mulţumeşte lui Kevin, pe site-ul PAVEL, pentru donaţia lui din februarie

http://asociatiapavel.ro/index.php?ln=ro&cat=1

Ce este Mont Saint-Michel?In Wikipedia scrie ca Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică  din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai reprezentativ fenomen de flux şi reflux. Stânca este ocupată de un sat şi o mănăstire fortificată ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin secolele al XII-lea – al XIV-lea. A jucat un rol important în istoria Franţei, fiind singurul loc care nu a putut fi cucerit de armatele engleze în timpul „Războiului de 100 de ani”.

Din anul 1979, Mont Saint-Michel se află pe lista patrimoniului mondial cultural UNESCO.

Legendele Mont Saint-Michel ,intre istorie,religie,fantastic,real.

Legenda Muntelui spune că într-o noapte de octombrie a anului 708, episcopul Aubert de la Avranches dormea un somn frământat de vise. Ca şi în nopţile trecute, Sfântul Arhanghel Mihail i-a apărut, poruncindu-i să îi construiască un sanctuar, pe vechiul munte Tombe, în mijlocul golfului. Şi, pentru ca episcopul ca să nu mai uite, cum o mai făcuse, Arhanghelul şi-a pus degetul de lumină pe capul episcopului Aubert, marcându-l pentru totdeauna. În zorii secolului al VIII-lea, muntele Tombe era o ridicătură rotunjită de granit, înaltă de 78 de metri, în mijlocul unui golf adânc, al cărui profil nu are cu nimic de-a face cu contururile de azi, deoarece aici pământul a câştigat peste tot în lupta cu marea. În vârful ridicăturii de granit se afla aşezată o piatră destul de mare, despre care se spune că ar fi fost înfiptă în pământ de către Satan. Nimeni nu putea să scoată această piatră, pentru începerea construcţiei sanctuarului. În cele din urmă, copilaşul Bain, cel de-al doisprezecelea fiu al unuia din lucrători, puternic prin nevinovăţia sa, reuşeşte ceea ce toţi ceilalţi eşuaseră, tot aşa cum Arthur, viitor rege legendar al Bretaniei, încă adolescent, reuşise să smulgă spada Excalibur din stânca în care fusese înfiptă. Numele Sfântului Mihail, substantivare a unui strigăt, devine strigăt de luptă al cavaleriei. Roland, unul dintre cavalerii lui Carol cel Mare, îl invocă fără încetare în luptele contra sarazinilor. Dar Sfântul Arhanghel mai are rol: cântăreşte sufletele în ziua Judecăţii de Apoi. Legendele apar curând după instalarea Benedictinilor în mănăstire. Ele consacră definitiv Muntele în ierarhia sanctuarelor.

Arhanghelul Mihail învingând cu şarpele monstruos din Irlanda

Legenda şarpelui din Irlanda i-a asigurat Muntelui un renume internaţional. Un şarpe monstruos pustia regiunea. Armele regelui Elgar, rugăciunile arhiepiscopului Ivor rămân neputincioase. S-a luat hotărârea unui atac în masă contra balaurului, dar când cavalerii au sosit la faţa locului, monstrul era deja mort. L-au ars şi i-au împrăştiat cenuşa, în care Ivor a distins două obiecte insolite: un scut de lemn de cedru şi de piele întărită, precum şi o spadă de oţel, foarte scurtă, încă pătată de sângele monstrului. Scutul şi spada erau de dimensiuni curioase, adevărate jucării de copil. Noaptea următoare, Ivor l-a văzut pe Sfântul Mihail în vis, iar acesta i-a poruncit ca aceste relicve să fie duse la sanctuarul său preferat, fără nici o altă precizare. Cei doi călugări, însărcinaţi să ducă armele sfinte, au luat drumul Italiei, crezând că la Gargano, cunoscut sub numele de Monte Sant’Angelo, este sanctuarul preferat al Arhanghelului Mihail. Dar în fiecare zi, orice drum ar fi luat, ei ajungeau spre soare-apune. Disperaţi că nu reuşesc să ajungă în Italia, ei s-au rugat Arhanghelului Mihail: acesta le-a apărut şi i-a informat că locul său preferat pe pământ este acum muntele Tombe. Tradiţia fixează la 16 octombrie 708 sfinţirea locului noului sanctuar în vârful muntelui Tombe. Episcopul Aubert organizează viaţa religioasă în Munte, instalează acolo doisprezece călugări care trebuie să persevereze, cu reguli precise, în serviciul preafericitului Arhanghel. Trimişi de episcop, aceşti călugări au format prima comunitate instalată şi organizată vreodată în Munte. Prin revelaţie, Aubert a fost înştiinţat de Arhanghel de existenţa unei surse de apă potabilă, apoi a ridicat o capelă dedicată Sfântului Petru, unde, mai târziu, va fi înhumat, conform tradiţiei medievale. Muntele se numeşte încă Tombe. Miracolele nu au întârziat să apară. Un pelerin orb, sosit acolo, a exclamat: Ce frumos este să vezi! Muntele şi-a luat definitiv numele actual pe la sfârşitul secolului al X-lea. Rând pe rând, au apărut noi construcţii, Muntele căpătând o înfăţişare din ce în ce mai apropiată de cea actuală. Trebuie să ne imaginăm amploarea acestor lucrări: blocurile de granit trebuiau aduse pe corăbii din insulele Chausey, în ritmul mareelor. Odată aduse, tăietorii de piatră le-au fasonat în blocuri definitive şi şi-au înscris pe ele, pentru a-şi primi simbria, semnele lor, pe care le putem citi încă. Aceste blocuri grele de piatră sunt apoi urcate în vârf şi aşezate la locul potrivit.

„Taina cea mai mare a Lumii”

In  13 martie 1907(13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), s-a nascut Mircea Eliade, scriitor, filozof şi istoric al religiilor.Filozof şi istoric al religiilor,Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.
Un fragment din Sacrul si Profanul de Mircea Eliade.

Simbolismul Arborelui cosmic şi cultele vegetaţiei

Miturile şi riturile legate de Pămîntul–Mamă exprimă deci, în primul rînd, ideile de fecunditate şi de bogăţie, care sînt de natură religioasă, pentru că numeroasele aspecte ale fertilităţii universale dezvăluie de fapt taina zămislirii, a creaţiei Vieţii. Iar apariţia Vieţii este, pentru omul religios, taina cea mai mare a Lumii. Viaţa „vine“ de undeva, şi acest „undeva“ nu se află în această lume, apoi „se duce“ în altă parte, dincolo de lume, şi se prelun‑geşte în chip misterios într–un loc necunoscut, unde cei vii nu pot îndeobşte să ajungă. Viaţa omenească nu este simţită ca o scurtă trecere prin Timp, între două „neanturi“, ci este precedată de o preexistenţă şi se prelungeşte într–o postexistenţă. Se cunosc destul de puţine lucruri cu privire la cele două etape extraterestre ale vieţii omului, dar se ştie cel puţin că ele există. Pentru omul religios, moartea nu înseamnă deci sfîrşitul vieţii, ci este doar o altă modalitate a existenţei omeneşti.

Toate aceste lucruri sînt de altfel cuprinse în ritmurile cosmice, şi ne rămîne doar să descifrăm ceea ce „spune“ Cosmosul prin numeroasele sale moduri de a fi ca să putem pătrunde taina Vieţii. Cosmosul este fără îndoială un organism viu, care se reînnoieşte periodic, iar taina apariţiei Vieţii este legată de reînnoirea ritmică a Cosmosului. Aşa se explică de ce Cosmosul a fost închipuit sub forma unui arbore uriaş: modul de a fi al Cosmosului, şi în primul rînd capacitatea sa de a se regenera la nesfîrşit, sînt redate simbolic de viaţa arborelui.

Trebuie spus totuşi că nu este vorba doar de o transpunere de imagini de la scară microcosmică la scară macrocosmică. Arborele, ca „obiect natural“, nu putea sugera totalitatea Vieţii cosmice: la nivelul experienţei profane, modul său de a fi nu cuprinde modul de a fi al Cosmosului, în toată complexitatea sa. La nivelul experienţei profane, viaţa vegetală nu cuprinde decît un şir de „naşteri“ şi de „morţi“. Doar viziunea religioasă asupra Vieţii ne ajută să „descifrăm“ în ritmurile vegetaţiei alte semnificaţii, în primul rînd ideile de regenerare, de tinereţe veşnică, de sănătate şi de nemurire; ideea religioasă a realităţii absolute este exprimată simbolic printre atîtea alte imagini, sub forma unui „fruct miraculos“ care îi poate face pe oameni nemuritori, atotştiutori şi atotputernici, asemenea zeilor.

Arborele nu a fost ales doar pentru a simboliza Cosmosul, ci şi viaţa, tinereţea, nemurirea, înţelepciunea. Pe lîngă Arborii cosmici, ca Yggdrasil din mitologia germanică, istoria religiilor cuprinde Arbori ai Vieţii (de pildă în Mesopotamia), ai Nemuririi (Asia, Vechiul Testament), ai Înţelepciunii (Vechiul Testament), ai Tinereţii (Mesopotamia, India, Iran) etc.28 Cu alte cuvinte, arborele poate exprima tot ceea ce omul religios socoteşte real şi sacru prin excelenţă, tot ceea ce ştie el că zeilor le–a fost dat de la început şi ceea ce nu le este dat decît arareori făpturilor alese, eroi sau semizei. Miturile privitoare la căutarea nemuririi ori a tinereţii veşnice vorbesc, aşadar, despre un arbore cu fructe de aur sau cu frunze fermecate, care creşte „într–un ţinut îndepărtat“ (în realitate, în lumea de dincolo) şi care este păzit de monştri (grifoni, balauri, şerpi). Ca să poţi culege fructele, trebuie să înfrunţi monstrul–paznic şi să–l ucizi: învingătorul trebuie să treacă printr–o încercare iniţiatică de tip eroic, cîştigînd „prin violenţă“ condiţia supraomenească, aproape divină, a tinereţii fără bătrîneţe, a invincibilităţii şi a atotputerniciei.

Arborele cosmic, Arborele nemuririi sau al Cunoaşterii simbolizează cum nu se poate mai limpede valenţele religioase ale vegetaţiei. Cu alte cuvinte, arborele sacru sau plantele sacre dezvăluie o structură care nu este evidentă în feluritele specii vegetale concrete. Aşa cum am putut vedea, structurile cele mai profunde ale Lumii sînt dezvăluite de sacralitate. Cosmosul nu se înfăţişează ca un „cifru“ decît dintr–o perspectivă religioasă. Doar omul religios descoperă în ritmurile vegetaţiei taina Vieţii şi a Creaţiei, cea a reînnoirii, a tinereţii şi a nemuririi. S–ar putea spune că toţi arborii şi toate plantele socotite sacre (de pildă arbustul ashvatha, în India) îşi datorează acest statut privilegiat faptului că reprezintă arhetipul, imaginea exemplară a vegetaţiei. Pe de altă parte, faptul că o plantă este îngrijită şi cultivată se datorează valorii sale religioase. După unii autori, toate plantele cultivate în zilele noastre au fost socotite la început plante sacre.

Cultele vegetaţiei nu depind de o experienţă profană, „naturistă“, legată de pildă de primăvară şi de trezirea vegetaţiei. Dimpotrivă, experienţa religioasă a reînnoirii (a re–creaţiei, a re–începutului) Lumii precedă şi justifică valorizarea primăverii ca reînviere a Naturii. Pe taina regenerării periodice a Cosmosului se întemeiază importanţa religioasă a primăverii. De altfel, în cultele vegetaţiei, semnul prevestitor al tainei cosmice este mai important decît fenomenul natural al primăverii şi al apariţiei vegetaţiei. Grupuri de tineri merg pe la casele din sat, în cadrul unui ceremonial, ţinînd în mînă o creangă înverzită, un buchet de flori, o pasăre.30 Este semnul iminentei reînvieri a vieţii vegetale, care arată că taina s–a împlinit şi că primăvara este aproape. Aceste rituri au loc în cea mai mare parte înainte de ivirea primăverii, ca „fenomen natural“.

Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă.

Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă.

Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală.

Noi suntem ceea ce cunoaştem, ceea ce simţim. A cunoaşte ceva înseamnă a te identifica cu acel ceva. A cunoaşte iubirea înseamnă să iubeşti; a cunoaşte divinitatea înseamnă sa devii divin. Autocunoaşterea înseamnă realizare; cunoaşterea înseamnă să fii.

Oamenii de artă, a căror sensibilitate răsare din inimă – pictorii, poeţii, muzicienii, dansatorii, actorii – sunt cei iraţionali. Ei sunt creatori de mari frumuseţi, dar total neadecvaţi într-o societate rânduită de cap. Societatea îi consideră pe artişti aproape nişte paria, puţin nebuni, un gen de oameni săriţi de pe fix. Nimeni nu vrea ca odrasla lui să se facă muzician, sau pictor, sau dansator. Toţi vor ca fiii sau fiicele lor să fie doctori, ingineri, economişti, oameni de ştiinţă, pentru că aceste profesii rentează. Pictura, poezia, dansul sunt periculoase, riscante, pentru că cel care le practică ar putea sfârşi ca cerşetor pe stradă, cântând la flaut.
Priveşte animalele, priveşte păsările: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodată nu o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit să îşi mestece aceeaşi iarbă în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu există nicio tensiune, el este în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Niciun animal nu este preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţă că bizonii râd şi întreabă: „Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivă? Ce nevoie aveţi să fiţi altcineva?”. Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi.
Ce poţi să câştigi pe lumea asta? Ce poţi să iei cu tine? Numele, prestigiul, respectabilitatea? Banii, puterea – ce? Nivelul de învăţătură? Nu poţi să iei nimic. Va trebui să laşi totul aici. Şi în acea clipă vei înţelege că nimic din ce ai posedat nu e al tău; însăşi ideea de posesie este greşită.
A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens, semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău.
Nu încerca să înţelegi viaţa. Trăieşte-o! Nu încerca să înţelegi iubirea. Intră în iubire!
Până nu ai propria înţelepciune, propria viziune, propria claritate, până nu vezi cu ochii tăi, n-ai să fii în stare să înţelegi misterul existenţei.

Osho.

Sa nu uitam decembrie 1989,sa nu-i uitam pe cei care au murit atunci pentru libertatea noastra!Ei,tinerii care si-au dat viata atunci se rascolesc in morminte si n-au liniste de 19 ani.Revolutia romana din decembrie 1989.

Facerea de bine sau milostenia

Arsenie Boca, după numele de mirean Zian Boca (n. 29 septembrie 1910, com. Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara; d. 28 noiembrie 1989, Sinaia) a fost un ieromonah, teolog şi artist român.Inainte de a citi cateva dintre gandurile  teologului Arsenie Boca,poate vreti sa cititi ce scrie Isabellelorelai  in blogul ei despre faptele bune ale unor oameni.Dăruiţi 1 euro şi Fluturii vor zbura. Este simplu: 0900 900 081 la Romtelecom. 1 euro. 4 lei pentru IHTIS
Manu a fost pusă pe picioareCât de mult se îmbogăţeşte lumea prin nevoi şi scârbe.Este de trebuinţă ca fiii lui Dumnezeu să se îmbogăţească tot aşa de mult cu simţămintele şi faptele milosteniei.
Omul care poate să facă bine şi nu-l face, este o fiinţă josnică.
A nu face parte săracului din cele ce rămân peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia.
Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.
Bogaţii procură săracilor mijloace pentru hrană, iar săracii mijlocesc pentru mântuirea lor (bogaţilor).
Fără nenorocire poţi intra în Împărăţia Cerurilor, dar fără milostenie, nu!
Este absolut imposibil să ajungi fără milostenie măcar până la porţile cerurilor. Fără milostenie, însăşi rugăciunea este fără rod.
Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie?
Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică – „Dă Doamne” – când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?
Cu ce gură vei spune: „auzi-mă Doamne”, când tu însuţi nu-l auzi pe sărac, sau mai adevărat pe Hristos, care strigă spre tine prin sărac?
Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi.
L-ai dispreţuit pe sărac? Şi Dumnezeu te va dispreţui pe tine.
N-ai deschis celui ce bătea? Nu ţi se vor deschide nici ţie porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
Nu ai auzit suspinul celui necăjit? Nu ţi se va auzi nici strigătul rugăciunii tale.

Spiritualitate

Din cand in cand simtim nevoia sa ne gandim la Dumnezeu,sa ne rugam cand ne e greu,sa-i cerem ajutorul sau sa-i multumim ca ne ocroteste.Tocmai de aceea m-am gandit sa postez cateva paragrafe din scrierile Parintelui Dumitru Staniloae si ale  Sfantului Augustin care s-au nascut intro zi de 13 noiembrie.Poate ne ajuta si ei de-acolo de Sus,ca ne este tare greu .

* O conştiinţă nu poate fi singură. Lumina şi bucuria ei stă în comuniunea cu o altă conştiinţă. Oricât aş fi de singur, eu privesc la mine ca la un fel de altul, vorbesc cu mine, mă bucur de mine, mă îndemn pe mine, mă îndrept pe mine.
* Iubirea pune în mişcare atotputernicia, sau chiar în ea este atotputernicia. Nu se poate cugeta una fără alta… Iubirea înseamnă îndreptarea mea spre altul; şi în aceasta se arată puterea mea.
* Fiul lui Dumnezeu făcându-Se Subiect al trupului, şi-a putut însuşi într-un anumit fel durerile suferite cu trupul Său, culminate prin cuiele bătute în el prin răstignire… Şi astfel a putut ridica materia trupului deasupra morţii, a putut simţi El Însuşi bucuria transparenţei Lui prin trupul înviat.
Omul este un infinit în virtualitate, omul este făcut pentru infinit, dar nu este infinit în sine. Devine infinit în legătura cu Dumnezeu.E bine sa dam atentie simturilor noastre. Dar sa avem constiinta ca suntem atarnati de Dumnezeu. Ca Dumnezeu e atent la mine, ca El ma infraneaza de la tot ce e egoism. Caci El e izvorul bunatatii si-mi cere sa fiu bun, sa-mi corectez viata sufleteasca.

Augustin de Hipona

Rugăciunea Tatăl nostru

* «Tatăl nostru»: acest nume trezeşte în noi, în acelaşi timp, iubirea, afecţiunea în rugăciune (…) şi speranţa de a dobîndi ceea ce sîntem pe cale să cerem (…). Căci ce poate El să refuze rugăciunii fiilor săi, atunci cînd le-a îngăduit deja să-i fie fii?
* Pe bună dreptate cuvintele «Tatăl nostru care eşti în ceruri» se înţeleg despre inima celor drepţi, unde Dumnezeu locuieşte ca în templul său. Astfel cel care se roagă va dori să-l vadă sălăşluind şi în sine pe Cel pe care îl invocă .
* Euharistia este Pîinea noastră cea de toate zilele. Virtutea proprie acestei hrane divine este o putere de unire: ea ne uneşte cu Trupul Mîntuitorului şi face din noi membrele sale, pentru ca noi să devenim ceea ce primim (…). Această Pîine de toate zilele se mai află şi în lecturile pe care le ascultaţi în fiecare zi în Biserică, în imnurile care se cîntă şi pe care le cîntaţi. Toate acestea sînt necesare pelerinajului nostru .
* Putem de asemenea, fără să rănim adevărul, să dăm cuvintelor «Facă-se Voia ta precum în cer aşa şi pe pămînt» acest înţeles: în Biserică, la fel ca în Domnul nostru Isus Cristos; în Mireasa logodită lui, la fel ca în Mirele care a împlinit Voinţa Tatălui .